November 10, 2010

Belle

Belle
C`est un mot qu`on dirait inventé pour elle
Quand elle danse et qu`elle met son corps à jour
Tel un oiseau qui étend ses ailes pour s`envoler
Alors je sens l`enfer s`ouvrir sous mes pieds

J`ai posé mes yeux sous sa robe de gitane
A quoi me sert encore de prier Notre-Dame
Quel est celui qui lui jettera la première pierre
Celui-là ne mérite pas d`être sur terre

Ô Lucifer !
Laisse-moi rien qu`une fois
Glisser mes doigts dans les cheveux d`Esmeralda

Belle
Est-ce le diable qui s`est incarné en elle
Pour détourner mes yeux du Dieu éternel
Qui a mis dans mon être ce désir charnel
Pour m`empêcher de regarder vers le Ciel

Elle porte en elle le péché originel
La désirer fait-il de moi un criminel
Celle qu`on prenait pour une fille de joie une fille de rien
Semble soudain porter la croix du genre humain

Ô Notre-Dame !
Laisse-moi rien qu`une fois
Pousser la porte du jardin d`Esmeralda

Belle
Malgré ses grands yeux noirs qui vous ensorcellent
La demoiselle serait-elle encore pucelle
Quand ses mouvements me font voir monts et merveilles
Sous son jupon aux couleurs de l`arc-en-ciel

Ma dulcinée laissez-moi vous être infidèle
Avant de vous avoir menée jusqu`à l`autel
Quel est l`homme qui détournerait son regard d`elle
Sous peine d`être changé en statue de sel

Ô Fleur-de-Lys !
Je ne suis pas homme de foi
J`irai cueillir la fleur d`amour d`Esmeralda

J`ai posé mes yeux sous sa robe de gitane
À quoi me sert encore de prier Notre-Dame
Quel est celui qui lui jettera la première pierre
Celui-là ne mérite pas d`être sur terre

O Lucifer !
Oh ! laisse moi rien qu`une fois
Glisser mes doigts dans les cheveux d`Esmeralda

Esmeralda

August 11, 2010

lonely day


Such a lonely day
And it's mine
The most loneliest day of my life

Such a lonely day
Should be banned
It's a day that I can't stand

The most loneliest day of my life
The most loneliest day of my life

Such a lonely day
Shouldn't exist
It's a day that I'll never miss
Such a lonely day
And it's mine
The most loneliest day of my life

And if you go, I wanna go with you
And if you die, I wanna die with you

Take your hand and walk away

The most loneliest day of my life
The most loneliest day of my life
The most loneliest day of my life
Life

Such a lonely day
And it's mine
It's a day that I'm glad I survived

"system of a down"

July 26, 2010

succesiune


leii păzesc intrarea

câte unul pe fiecare parte

de-a stânga şi de-a dreapta

Tatălui

şi-al treilea

îmi linge ochiul din frunte

ca să văd mai limpede

păcatul,

ruşinea,

fuga laşilor,

spasmul mâinii nehotărâte,

al degetului pe trăgaci.

 

Tatăl se odihneşte acum.

Eu sunt Dumnezeu.

sinceritate


dau jos podoabele.

scorpioni lucind în întuneric,

vipere crescute la sân

hrănite cu lapte şi miere

şi ambrozie

şi tic-tac-ul defect

al inimii frânte

iar şi iar şi...

 

stau în faţa ta

ca-n noaptea nunţii,

ca-n pântecul mamei

la a doua naştere.

ştiu ce crezi... nu e asta.

(virgină nu mai sunt

din noaptea în care mama

a sărit din somn a moarte

visând catapeteasma sfărâmată-n două).

 

stau în faţa ta

goală.

m-am dezbrăcat de păcatele lumii

şi te-aşteptam.

July 19, 2010

dublă personalitate


plouă din senin

ca un plâns de isterică

trântită pe gresie.

plouă ca râsul meu fals.

 

dincolo de perdea

fiara pândeşte slăbiciunea,

gâtul dezgolit

să-l zdrobească în dinţi

ca pe-o coajă de ou.

 

în spatele zâmbetului perlat

se odihnesc colţi de diamant.

sunt retractabili,

fii fără grijă.

n-am să te muşc

decât dacă-mi ceri.

 

de fapt...

am să te muşc o dată, doar

de sân, în dreptul inimii,

în loc de-nsemn

cu fierul roşu

să ştie curvele că eşti al meu.

lună plină


luna e-n creştere...

se umple

de ochi albaştri

şi urlet de fiară

rănită. fugi de te-ascunde!


în pod,

în cufărul cu manuale prăfuite

să-ţi piardă mirosul.


pe raftul cu păpuşi,

să-ţi confunde albul pielii

cu porţelanul.


la pieptul lui, 

să-ţi bată inima

în ritm necunoscut.

July 14, 2010

caleidoscop


taie zâmbetul în 2,
în 4, în 8,
în multiplii de 2 pâna la infinit,
priveşte prin el-
caleidoscop al sufletului.



buzele fragmentate
dansează, iele-n pădure,
lucind a roşu şi-a verde
şi-a fucsia
şi-a câte şi mai câte culori turbate
născute din delirul minţii.

cum mă vrei astăzi?
dulce - roteşte caleidoscopul
3 sărutări stânga.
furioasă - priveşte-l cu jumătate de ochi,
jumătatea încruntată.
docilă - nu te obosi...
nu arată niciodată asta.

June 11, 2010

si-a stat

ascunde-ţi pleoapa stângă de mine
şi priveşte-mă pe furiş,
pe sub gene,
pe sub amintiri,
pe sub secundele scurse monoton.

şi dacă-ţi spun că timpul stă în loc
ai să mă crezi?
ai să-ţi ascunzi şi ochiul drept
şi-o să priveşti furiş spre tine?

închide-ţi al treilea ochi,
priveşte pe-ascuns spre noi
închişi în timp ca-ntr-o clepsidră
şi spune-mi: ne-am oprit şi noi?
am adormit naiv
într-o îmbrăţişare ascunsă
de gene
şi pleoape
şi răsuflări tăiate?

May 20, 2010

moft

Spune-mi ceva, orice, şi scoate-mă din starea asta şi din pielea mea şi din oraşul ăsta îmbâcsit... Mai bine cântă-mi... Nu. Stai. Ştiu: desenează-mi o mare numai a mea. Şi pe plajă două pietre şi câteva scoici rătăcite. Şi dac-ai putea să-mi desenezi şi o covrigărie, aia de pe colţ cu covrigii calzi şi buni. Mă mai gândesc... Un nuc? Poţi să desenezi un nuc pe plajă? Ce mai contează, desenează-l şi gata! Aşa vreau eu! Desenul e al meu şi pot avea în el de toate. Tot ce-am cunoscut şi mi-i drag, toate lucrurile pe care le-aş vrea doar pentru mine şi câte şi mai câte. Şi nimeni n-are voie să zică nici "pâs". Dar şi mai bine, dă-mi foaia. Mă descur şi singură. 

Deci cum spuneam: marea, pietre, scoici, covrigăria (n-ai şti oricum s-o desenezi aşa cum e la  mine-n suflet), nucul... Unul singur, înalt şi bogat în ramuri, cu frunze verzi ca ochii de femeie-otravă. El să mă păzească şi să-mi sufle visele printre frunzele lui. Îmi place... Oameni...? Nu vreau! Doar o icoană cu ochi albaştri să-mi surâdă din soare. Să-mi fie soare şi cer şi câteodată, când e tristă, să-mi plângă. Numai mie... 

May 19, 2010

mda...

explică-mi şi mie

cum anume e asta

viaţa...?

 

târâitul larvar între două non culori:

de la negru la îngrozitor,

de la gri

la „dă-o dracu’ de treabă”,

de la alb

la „ia-ţi adio de la poarta raiului”.

                

doar pentru azi

poveştile au greşit

şi „până la adânci bătrâneţi”

are exact valoare unui fir de praf în deşert,

adică zero –

o non culoare în sistemul de valori


yeah…


explain to me

how exactly is this

living…?

 

the larval crawling between two non colors:

from black to horrible,

from grey

to “fuck this”,

from white

to “kiss heaven’s doors goodbye”.

 

just for today

the stories have it wrong

and “happily ever after”

has the exact value of a speck of dust in the desert,

that is zero –

a non color  in the value system.

May 14, 2010

ganduri de ploaie


Plouă frumos şi curat. Cerul pare un copil cu genunchii juliţi, cu lacrimi mari şiroind pe obraji. Miroase a iarbă, a verde crud şi a viaţă numai bună de trăit din plin. 

„Ploaia care va cădea

Păcatele toate mi le va spăla...”

Aşa şi este. În ploi ca asta mă simt curată. De parcă am luat naşterea de la capăt, de parcă sunt din nou pe drumul bun şi fulgerele îmi luminează mersul. Ploile sunt ca oamenii... Ploaia din seara asta e un om drept şi puternic. Nu se abate, nu se-ndoieşte şi nu îngenunchează.

Mai sunt şi altfel de ploi. Ca şi oamenii sunt vesele, triste, şovăitoare sau atât de scurte încât sunt practic inexistente. Ca şi oamenii lasă în urmă durere, distrugeri, dezastre sau soare, cer senin şi zâmbete.

Cele mai pure sunt ploile calde de vară. Ele sunt copiii. Sunt neaşteptate şi reci ca o supărare repede uitată. Sau sunt pline de soare şi de curcubee. Sunt zâmbete instant abia captate pe peliculă, scurte momente cât o zbatere din gene.

Cele mai sincere sunt ploile cu fulgere. Explozia de lumină ce-mparte cerul în două ca pe un măr egal împărţit între fraţi, expune totul. Nu lasă loc de colţuri şi unghere întunecate. Pentru o clipă, cerul stă în faţa noastră întreg, ca o femeie goală mângâiată de ochii iubitului ei.

Şi totuşi, cele mai frumoase sunt ploile ce te îmbată cu totul, cele care îţi ameţesc toate simţurile şi te transpun într-o altă lume. Acestea sunt ploile – femei. Te plimbă o vreme prin lumea lor, te fac să-ţi pierzi capul şi-apoi te lasă privind în gol dorindu-ţi mai mult...


Thoughts of rain

It rains so beautiful and innocent. The sky seems like a child with bruised knees, with big round tears rolling down his cheeks. It smells like green, raw grass and like life just waiting to be lived to the fullest.

“The rain that will fall down today

Will wash all my sins away…”

And so it is. It’s in rain like this one that I feel pure. It is as if I am born all over again, as if I’m once again on the right path and the lightning is shining over my steps. Rains are like people… Tonight’s rain it’s a just and strong man. He doesn’t stray, he doesn’t have doubts and he doesn’t kneel.

There are other kinds of rain. Like people there is happy rain, sad rain, wavering ones or rain so brief that it practically doesn’t exist. Like people, the rain leaves behind pain, destruction, disasters or sun, clear skies and smiles.

The purest one is the warm summer rain. That rain is like a child. It's unexpected and cold like a sorrow quickly forgotten. Or it is filled with sun and rainbows. It's an instant smile hardly caught on film, a short moment like the blink of an eye. 

The most sincere one is the lightning rain. It’s the explosion of light that cuts the sky in half like an apple equally divided between brothers… It exposes everything. It doesn’t leave room for corners and dark spaces. For a moment, the sky lies whole, in front of us, like a naked woman caressed by her lover’s gaze.

And yet, the most gorgeous one is the rain that intoxicates you, the one that numbs all your senses and transposes you into another world. It is the woman rain. She takes you for a stroll in her world, she makes you lose your head and then she leaves you gazing into the void wanting more… 

May 13, 2010

şi totuşi


acelaşi zgomot de fundal
acelaşi ceas
care-şi plânge secundele monoton
aceeaşi stare
alt eu.


tu eşti acelaşi
sau poate altul...
mereu al meu.

văd prin tine
şi totuşi sunt camere în care nu pot intra,
sunt uşi pe care le ţii încuiate
prin ale căror vitralii pot ghici mişcări.

şi pentru asta te iubesc.
pentru că nu-mi dai totul dintr-o dată
şi totuşi nu-mi ascunzi nimic.

and yet

the same background noise
the same clock
that weeps its seconds evenly
the same state of mind
another me. 

you’re the same
or maybe different…
forever mine.

I see through you
and yet there are realms where I cannot enter,
there are doors that you keep locked,
through their stained glass I can guess movements.

and that’s what I love you for.
for not giving me all of you at once
and yet hiding nothing from me.

 

May 12, 2010

despre idealul masculin

Astăzi am vorbit cu o prietenă şi am avut o revelaţie despre modul în care se învârte lumea.     Şi-apoi am continuat să citesc cartea Mihaelei Rădulescu "Despre lucrurile simple" şi mi-am dat seama că nu am descoperit nimic nou: 

"Bărbatul tău e ideal pentru că ţi-a venit în întâmpinare cu tot ce a cerut sufletul tău.

Bărbatul tău ţi-a ieşit în cale cu pâinea şi sarea vieţii, îmbrăţişarea lui are exact forma zâmbetului tău, iar în ochii lui se vede norocul de a te fi întâlnit.

Lui nu trebuie să-i ceri nimic, pentru că îţi dă totul.

Pe el nu trebuie să-l minţi cu nimic, pentru că înţelege orice.

Lângă el nu ţi-e frică de nimeni, pentru că eşti cel mai de preţ bun al lui şi nu va risca nimic ca să te piardă."

Puţine sunt cele care îl găsesc pe EL, cel care le umple visele, cel pe care l-au aşteptat o viaţă, cel care să le întregească şi să le facă să simtă sensul împlinirii. Cele mai multe dau peste surogate, peste contururi goale, peste jumătăţi de măsură. Trist este că se mulţumesc cu atât alinându-se cu gândul că bărbatul perfect nu există ci e doar o plăsmuire a imaginaţiei. Ce nu înţeleg ele e că nu există o matriţă universală a bărbatului ideal. Ce e ideal pentru mine s-ar putea să nu fie idealul altcuiva. 

După mine bărbatul ideal sau perfect sau total, sau cum mai vreţi să-i spuneţi, trebuie să te împlinească, să te facă să te simţi Femeie pe de-a-ntregul. Trebuie să-ţi ofere totul fără să ceară nimic în schimb, pentru că ştie oricum că şi tu vei face la fel. Trebuie să te iubească, simplu şi fără pretenţii. Să te admire pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce faci, pentru lucrurile pe care le visezi şi să creadă în forţa ta de a le transforma într-o zi în realitate. Să fie cu atât mai mândru de tine, cu cât te descoperă, te cunoaşte, cu cât te vede aşa cum eşti tu. Să nu încerce să te schimbe ci să vă transformaţi împreună. Să fie mototol şi împiedicat ca să-ţi ofere ocazia să fii stâlpul lui de sprijin. Să fie prietenul tău de joacă, să-ţi spună secrete, să le asculte pe ale tale. Să fie zidul în spatele căruia te ascunzi de mizeria şi răutatea lumii, să fie umărul pe care să-ţi plângi dezamăgirile sau braţul puternic care te ridică de jos şi te scutură de praf. Să fie o bucată din sufletul tatălui tău pe care îl cauţi întotdeauna în bărbatul de lângă tine. Să fie independent, hotărât, amuzant, serios. Să fie poet doar pentru tine. Să te urce pe un piedestal deasupra tuturor. Să te complimenteze pentru masa gătită, pentru rochia pe care o porţi, pentru machiajul impecabil sau pentru inteligenţa ta. Să te tempereze în societate, să nu te lase să te faci de râs, să-ţi completeze propoziţiile atunci când rămâi fără vorbe. Să-şi spună că eşti frumoasă, să te iubească oricând, oricum: machiată sau nu, dimineaţa când te trezeşti din somn, în pijamale, în rochie de seară sau goală.  Să împartă cu tine totul: bucurii, frustrări, eşecuri, realizări, păreri de rău sau dorinţe. Să ştie când să-ţi spună "nu" şi când să te sprijine. Să fie al tău şi al nimănui altcuiva şi să ştie că tu eşti numai pentru el. Şi lista ar putea continua. Fiecare e libera să adauge după bunul plac al inimii. 

Eu mai spun doar atat: sunt foarte norocoasa...

And now, because a very special friend asked me to, I will try to double everything I write in english so that Anca's friends from the Netherlands can read it too. :)

About the male ideal 

Today I was talking to a friend and I realized how the world revolves. And then I continued reading Mihaela Radulescu’s book “About simple things” and I realized I didn’t discover anything new: 

"Your man it’s ideal because he came your way with everything your soul asked for.

Your man held your path with the bread and salt of life, his embrace has exactly the shape of your smile and his eyes bear the luck of having met you. 

You don’t have to ask him anything, because he gives you everything.

You don’t have to lie to him, because he understands everything. 

Next to him you fear no one, because you are his most prized possession and he’ll risk nothing to lose you."

Few women find HIM, the one that fulfills their dreams and the one that they awaited for all of their life, the one to make them whole and to give meaning to the word “fulfillment”. Most of them encounter surrogates, empty shells and “half way there” people. The sad thing is that they accept just that, taking comfort in the thought that the perfect man doesn’t exist but he is just a product of imagination. What they don’t understand is that the universal mold for the ideal man doesn’t exist . Whatever is ideal for me, might not be someone else’s ideal.

 
If you ask me, the perfect man, the ideal, the total one or whatever you want to name him, should complete you, he should make you feel a whole Woman. He should give you everything without asking for nothing in return, because he already knows that you will do the exact same thing. He should love you simple and unassuming. He should admire you for what you are and what you do, for the things that you dream of and he should believe that you’ll have the strength to, someday, bring them to life. He should be proud of you, more so with every step he takes closer to discovering you, with every new thing he learns about you, with every move bringing him to see you just the way you are. He should not try to change you, but you should transform together. He should be clumsy and awkward so you’ll have the chance to be his strength and support. He should be you’re playmate, share his secrets and listen to yours. He should be the wall behind which you can hide of all the wickedness and misery of the world, he should be the shoulder you cry your disappointments on, or the strong arm that raises you back on your feet and shakes off the dust. He should be a piece of your father’s soul that you always look for in the man next to you. He should be independent, determined, funny and serious. He should be a poet just for you. He should put you up on a pedestal, above everyone else. He should compliment you for the dinner you cooked, for the dress that you’re wearing, for your perfect make-up or for you’re wit. He should temper you in society, he should not let you make a fool of yourself and he should complete your sentences when you run out of words. He should tell you you’re beautiful and he should love you anytime, anyhow: with or without make-up, in the morning when you’ve just wake up, in your pajamas, in an evening gown or naked. He should share everything with you: joy, frustration, failure, accomplishments, bitterness or desires. He should know when to say “no” and when to support you. He should be only yours and nobody else’s and he should know that you exist solely for him. And the list can go on. Each one of you is free to add as many “he should” as your heart desires. 

I will only say one thing: I’m very lucky…


May 11, 2010

pândă

musteşte în mine o foame teribilă de răzbunare,
o poftă sadică de a schingiui suflete.
să ard vise pe altare închinate zeilor păgâni
inhalându-le neîmplinirea şi moartea prematură.

urletul de fiară turbată
se adună în unde de şoc
în gâtul cu vene umflate aproape de pleznire
şi gâlgâie acolo aşteptând furtuna...


m-abţin şi mă aşez din nou la pândă
şi-aştept parşivă alunecarea conştiinţei în prăpastie,
aştept pasul greşit, eroarea de calcul,
saltul pe care să-l frâng la jumătate
o dată cu şira spinării.

 

April 4, 2010

pentru suflet

ştiu că nu am mai postat nimic de mult. dar na... paştele, sărbătorile, familia. şi aici vroiam să ajung de fapt. cât de preţioase sunt momentele pe care le petreci cu familia, prietenii, sau oamenii care ţi-s tare, tare dragi şi care te iubesc la rândul lor. încă nu ştim să apreciem picăturile astea de clipe la adevărata lor valoare, încă nu ştim să ne bucurăm de cristalele de timp pe care avem norocul să le petrecem în braţele celor dragi, încă nu ştim să ascultăm tăcerea şi să nu o stricăm cu vorbe mari şi goale sau cu păreri personale inutile. 

astăzi a început bine cu soare afară şi în suflet, cu oameni calzi şi zâmbete, cu promisiunea unei sărbători. şi dacă stau să ma gândesc bine, aşa a şi fost. asta dacă aleg să păstrez în minte doar lucrurile bune, doar sclipiri de suflet. dar oricât am încerca, întotdeauna dăm peste un gică-contra, peste un ""party pooper" vorba americanului, sau pur şi simplu peste un om neîmplinit, un meschin cu pretenţii de dumnezeu. poate sunt vorbe prea dure căci sunt încă sub influenţa momentului, sunt încă sub norul care mi-a acoperit ziua însorită. încă mă simt tristă pentru că într-o zi dorită sfântă şi de sărbătoare, fapt recunoscut chiar de individul în cauză, a reuşit prin simpla sa prezenţă şi prostii debitate să ştirbească un pic din liniştea pe care am adunat-o picătură cu picătură de la sufletele mele dragi.

epilog

în ziua cu pricina despre care vorbesc mai sus, mi-am reconfirmat proasta părere pe care o am despre dobitoci îngâmfaţi. probabil ştiţi deja despre ce vorbesc. genul ăla de indivizi care au senzaţia că lumea se învârte în jurul lor, că viaţa aşa cum o ştim s-ar duce dracului dacă ei ar înceta să mai aibă o părere despre cutare lucru, genul ăla de indivizi obtuzi care nu pot concepe adevărul şi relevanţa unei idei decât dacă le aparţine, genul ăla de tip care îţi taie vorba pentru că tu oricum nu ai nimic important de spus sau pur şi simplu pentru că definiţia unui dialog, în mintea lui îngustă, e când el vorbeşte şi tu asculţi, genul ăla de "mult zgomot pentru nimic" care vorbeşte pentru că îi place sunetul propriei voci. şi mă opresc aici, fiindcă nu vreau să transform blogul ăsta într-un elogiu adus rasei imbecililor cu jumătate de creier. 

ca să termin într-o notă optimistă, în seara aia am fost la karaoke unde am urlat cât m-au ţinut plămânii. asta e un fel de exorcizare pentru mine, un mod de a mă curăţa de murdăria şi prostia lumii în care trăim. şi a fost tare, tare bine. 

March 25, 2010

alo, aterizează străbunica

de ieri am început şmotruiala de primăvară prin casă. e o chestie moştenită, mai mult ca sigur. de cum s-a însorit şi afară se simte încet dar sigur că vine primăvara cu fluturaşi şi floricele şi triluri de păsări, tot ce văd eu e praful aşezat în dungi verticale minunate pe geamurile mele. aşa că, dacă tot a dat căldura am zis şi eu să mă apuc de treabă, mai ales că vine acum şi paştele şi nu e frumos să mă prindă sărbătoarea cu geamurile murdare. dar mai presus de toate astea, cel mai important motiv pentru verva mea e vizita lu' mămica la bucureşti. şi după cum o cunosc eu, de vreo 22 de ani încoace, mai mult ca sigur că o să existe minim un lucru nelalocul lui care o să-i sară în ochi. şi mai ştiu şi că nu o face dinadins ci că pur şi simplu are un soi de al 6-lea simţ când vine vorba de scame, microparticule de praf şi pete. e un soi de "Constantine" (dacă nu ştii, caută filmul. bun băiat Keanu), "simte" colţurile din casă prin care ai uitat să dai cu aspiratorul, iar rafturile pe care ai omis să le ştergi de praf îi semnalizează cumva existenţa lor. 

mi-aş eşalonat treburile casnice pe zile ca să fiu absolut sigură că nu ratez nimic. ieri mi-a căşunat pe bucătărie. am început simplu cu blatul, chiuveta şi aragazul şi apoi s-a declanşat nebunia. mi-am dat seama că uleiul sare de pe aragaz pe gresie şi-am spus să şterg şi bucata aia de perete iar apoi am realizat că gresia este încărcată de nicotina şi că, dacă m-am apucat de ea, trebuie să spăl toată gresia. blestemul fumătorilor e că nicotina, dincolo de faptul că se-aşează peste tot prin plămânii şi organele tale interne, mai are nesimţirea de a-şi împrăştia moleculele pe orice obiect care îi iese în cale. în cazul meu cam tot ce am în bucătărie: mobilă, perdea, frigider, gresie... aţi prins ideea.  de la gresie am trecut la masă, de-aici la uşile dulapurilor şi nu, nu am spălat perdeaua încă. este un subiect asupra căruia continui să deliberez în mintea mea. astăzi urmează sufrageria. mă apucă apoplexia numai când mă gândesc, pentru că urăsc îngrozitor de tare să şterg rafturile de praf. toate cărţile şi obiectele alea care trebuiesc date la o parte şi apoi aranjate la loc... partea asta îi revine de obicei minunatului meu iubit, care se sacrifică numai ca să nu mă audă bălmăjind toată ziua cât de mult nu-mi place să fac asta. dar cum el e la muncă... trebuie să fiu curajoasă, să trag aer în piept şi să-i dau bătaie. mîine dau cu aspiratorul, spăl pe jos şi, cel mai probabil, sterg geamurile prin toată casa. yupy! 


March 24, 2010

despre nimic

dude, it's just one of those days... o zi de-aia de nu-ţi vine să te ridici din pat şi te răsuceşti pe toate părţile şi-ai vrea să adormi la loc dar tot ce reuşeşti e să zaci acolo într-un semi-leşin, încercând fără succes să nu te gândeşti la nimic. o zi de-aia  în care după ce te târâi literalmente până la filtrul de cafea, te gândeşti ce-ai de făcut. şi câte sunt! şi cu cât lista din capul tău se umple, cu atât mai rapid te trăzneşte lenea. o lene autentică, inefabilă, inevitabilă, insuportabilă, iremediabilă şi toate in-urile şi ir-urile posibile. şi vrei să faci ceva, orice care să te scoată din starea asta mizerabilă şi tot ce reuşeşti e să duci cana de cafea la gură şi să mai sorbi o dată din ea, dar cumva cu mai mult sictir.

nah, ce să spun. pur şi simplu a fost una din zilele alea în care am existat în virtutea inerţiei. m-am dat jos din pat pentru că nu se cade să stai ascuns sub pături de unul singur decât cu un motiv bine întemeiat (noapte în club, răceală insuportabilă sau tragic sfârşit de relaţie).  mi-am băut cafeaua pentru că e parte din ritualul meu zilnic, pentru că mă simt incapacitată dacă nu beau măcar o gură, pentru că sunt convinsă că şi-aşa fragilul echilibru al lumii depinde numai şi numai de prima şi zilnica mea cană de cafea (echilibrul lumii mele, cel puţin).  mi-am verificat mailurile pentru că aşa se face, pentru că aş fi putut să primesc veşti bune sau rele sau doar veşti, sau cineva ar fi avut nevoie de mine ori de răspunsul meu la cine-ştie-ce sau poate mi-am verificat mailul doar pentru că, din obişnuinţă, am aprins calculatorul. iar după asta, verificatul diverselor chestii de sorginte electronica urmează ca un ritual. abia acum realizez, că prezentată aşa, viaţa mea pare ritualizată. hm... poate chiar o fi. nu ştiu. nu am stat să mă gândesc la asta până acum şi nici n-am de gând. cred că deocamdată îmi place nou conştientizata mea rutină. e reconfortant gândul că mă pot baza pe nişte lucruri, că ele sunt la fel, în fiecare zi. cumva temperează sau complementează haosul şi neprevăzutul de zi cu zi. 

scurt pe doi, mult zgomot pentru nimic, cam aşa cum a fost şi ziua de azi. 

March 18, 2010

flirt nevinovat

voi fetelor ştiţi cât de bine vă simţiţi când un necunoscut întoarce admirativ capul pe stradă după voi. ştiţi ce călduţ şi reconfortant e sentimentul că încă "te ţii bine", încă eşti suficient de drăguţă/ interesantă/misterioasă încât un străin să-ţi zâmbească exact atunci când cobori din autobuz, că încă mai ai acel "je ne sais quoi". eu sincer cred că un mic flirt nevinovat (un schimb de priviri, un zâmbet) e bun din când în când pentru susţinerea stimei de sine şi reconfirmarea propriei feminităţi.

ei bine, am avut un astfel de moment în seara asta, în cel mai banal loc posibil: la brutărie. am intrat să cumpăr pâine aşa cum fac de obicei când vin acasa. m-a strigat ca să-mi atragă atenţia, m-a privit intens preţ de câteva clipe şi-apoi mi-a surâs, sincer şi din toată inima. m-am topit pe loc, i-am zâmbit şi eu şi-apoi ne-am luat la revedere. am întors privirea şi l-am văzut uitându-se lung după mine. ne-am mai spus o dată "pa-pa" pe muţeşte şi ne-am făcut cu mâna, fiecare pe partea lui de uşă. tot drumul spre casă am zâmbit continuu. îl chema Georgică, avea vreo 2 ani şi cel mai frumos zâmbet de copil ştrengar.

când a fost ultima dată când i-aţi zâmbit cuiva din toata inima?

March 17, 2010

casele mele

în aproape 4 ani de când stau în Bucureşti am schimbat nu mai puţin de 4 case, în prezent ocupând activ locuinţa cu numărul 5. te poţi întreba: "aşa, şi?". dacă în timpul studenţiei ai stat cel puţin o dată cu chirie, întrebarea nu îşi are rostul, tu deja ştii despre ce vorbesc. să împarţi spaţiul cu alte "x" persoane (pe care le cunoşti mai mult sau mai puţin, pe care le suporţi... sau nu prea, cu care te întelegi sau te ignori), să te chinui în fiecare lună să aduni banii de chirie de la aceleaşi "x" persoane ca să nu-i dai proprietarului cu ţârâita, să alergi să-ţi plăteşti facturile, să cauţi instalator/electrician/ dracu-mai-ştie-ce-meseriaş pentru diversele treburi din casă care se sparg, bufnesc, crapă, scapă şi alte asemenea chestii. mă rog, în 4 ani mi-am intrat în ritm şi toate lucrurile astea au devenit (ca pentru mulţi alţii) o a doua natură.

în altă ordine de idei (pentru că o să vezi pe măsură ce o să citeşti blogul ăsta că divaghez mult :D) îmi dau seama că am ajuns să fac nişte lucruri care nu credeam că o să intervină decât mult mai târziu. adică eu urma să plătesc facturi şi să chem meseriaşi abia când aş fi ajuns la "casa mea". nu ştiu de ce, dar în mintea mea mai aveam mult până să ajung acolo.  şi acum realizez că mă transform încet într-o copie a maică-mii, mică, stresată şi obsedată de control, drămuind atent banii din casă, prioritizând (mai întâi facturile şi apoi toate celelalte), lăsând peste 10 bonuri de masă la o singură vizită la supermarket pe diverse produse de curăţat (pentru baie, bucătărie, geamuri, lemn, gresie, parchet), cheltuind ultimii bani din casă pe umeraşe (pentru că era imperativ să calc ATUNCI tot mormanul de haine adunat în vreo două săptămâni şi nu mai aveam pe ce să aşez cămăşile), cumpărându-mi o grămadă de prostioare doar pentru că sunt draguţe şi TREBUIE să le am (cum ar fi cele trei gărgăriţe pe care le am acum lipite pe laptop, cele 2 perechi de mânuşi una mov şi una verde-n dungi sau cele 3 perechi de şosetele lungi-lungi până peste genunchi şi ele în diverse modele şi culori). şi dacă îţi sună un pic psihotic, află că mie îmi place aşa şi că nici în ruptul capului nu m-aş gândi să schimb ceva şi în plus, consider că prietenii mei îmi fac un compliment când îşi fac cruce, scuipă-n sân şi-mi spun că sunt mama "bucăţică ruptă". 

oricum, pornisem de la cu totul altceva. vorbeam despre schimbatul caselor, fiecare cu chichiţele şi problemele ei. şi mergem sistematic pe firul timpului:

- anul I de facultate - apartament de 2 camere, semidecomandat, 5 fete. imaginează-ţi călcătură în picioare, nervi, orgolii, prieteni care vizitau, adaugă la asta o vecină (stătea sub noi la etajul 7) cam dusă cu pluta care putea să jure cu mâna pe inimă că la noi în casă e focar de promiscuitate, că au fost exact "n" băieţi în casă, că am făcut gălăgie infernală toată noaptea şi, colac peste pupăză, tot noi am fost nesimţiţii care îi băteau în ţeavă la 2 noaptea.

- anul II de facultate - 4 inşi într-un apartament de 2 camere decomandat, 2 fete, 2 băieţi. n-am stat acolo decât 3 luni (alea pe care dădusem avansul) şi-apoi am fugit mâncând pământul. pe scurt fie spus, proprietara avea vreo 29 de milioane de lei vechi datorie la întreţinere, nu mai plătise lumina de vreo 3-4 luni şi nu se avea la inimă cam cu nici un vecin. başca faptul că nu prea dădeam de ea la telefon, dacă aveam nevoie de ceva, cum ar fi să vină să-şi strângă lucrurile care încă erau în casă (începând cu hainele din şifonier şi terminând cu cele din maşina de spălat şi cu lubrifiantul durex din sertarul de la noptieră). vorba ceea: prinde orbul, scoate-i ochii.

- tot anul II - apartament de 2 camere, decomandat, măricel, aceeaşi 4 oameni. un mic inconvenient era baia roz (chiuvetă roz, vas de toaletă roz, gresie roz pal, suport de prosoape... alb ca să nu obosească ochiul de la atâta roz). aici problema era cu băieţii, mai ales, care se simţeau demasculinizaţi de fiecare dată când se duceau în baie să facă treburi bărbăteşti, cum ar fi pishu din picioare. problema fetelor, adică şi a mea, era că nu aveam cuptor ci doar o plită-aragaz cu 2 ochiuri care mergea pe butelie. când stai în păcii, la ultimul bloc (chiar era ultimul bloc, nu este o figură de stil, după noi începeau casele), gazele sunt un lux pe care nu ţi-l permiţi neapărat. aşadar, mesele noastre au constat, în acel an fatidic, în spaghete gătite alternativ când cu brânză când cu ciuperci, mâncărică de cartofi şi alte asemenea lucruri care se puteau găti pe aragaz. tot în acest minunat apartament din fundul lumii, o epopee a feminităţii (pe lângă baie, imensa perdea din sufragerie şi tapetul din aproape toată casa, aveau aceeaşi nuanţă sâcâitoare de roz-pal-prăfuit)am experimentat pentru prima dată în viaţa noastră cum e să ţi se taie apa. caldă nu aveam (avea proprietara centrală şi apartamentul ei era perete-n perete cu al nostru), deci aveam doar apă rece şi ne-au luat-o şi pe aia. şi vreo 5 zile am făcut super vânzare la buticul din colţul blocului la bidoane de 5 litri de apă. tot atunci au fost bătute nişte recorduri la ne-spălatul pe cap şi ne-spălatul vaselor decât atunci când chiar nu mai găseai nici o farfurie curată în care să mănânci.

- anul III şi ultimul din facultate - garsonieră, conf. 1, decomandată, cu balcon, 2 persoane (eu şi baby pentru că vroiam intimitate şi libertate de decizie). ei bine, pe-acolo nu s-a întâmplat mare lucru, în afară de faptul că nenea proprietarul nu realiza pe deplin ce presupune faptul că eu ÎI PLĂTESC CHIRIE. anume pentru el garsoniera era un spaţiu minunat de depozitare a tuturor chestiilor care nu mai încăpeau la el în apartament (îndesate apoi în micul balcon de la garsonieră, unde eu mai trebuia să găsesc loc să-mi întind şi rufele la uscat): ditamai salteaua, flise de faianţă rămase de la renovarea băii, covorul murdar din sufragerie, un mic dulăpior de bucătărie în 2 uşi total inutil (bucătăria era şi ea renovată cu mobilă pe comandă pentru exact spaţiul disponibil), o sacoşă cu scule necesare oricărui bărbat muncitor (bomfaier, ciocan, patent, şurubele, cuie, resturi de materiale) şi una bucată uşă din lemn masiv care, la un moment dat, ar fi trebuit să o înlocuiască pe cea de la sufragerie (care nu avea nimic în afară de faptul că nu mai era pe placul proprietarului). cumva inutil de zis că plăteam cât pe mă-sa şi pe tac-su (330 euroi) pentru o garsonieră în care a trebuit să-mi cumpăr şifonier, comodă şi maşină de spălat. detalii...detalii...

- prezent, anul I de master - apartament 2 camere semidecomandat, renovat, utilat, mobilat aproape tot la comandă, 2 persoane, chirie - suficient cât să nu fie moca şi să pară de neam prost. pe româneşte spus: foarte tare frate! dar cum nimic nu e perfect (deşi canapeaua roşie din sufragerie, draperiile de aceeaşi culoare şi bucătăria impecabil mobilată te-ar putea contrazice) avem şi aici problemele aferente cu care însă ne-am obişnuit, ca ţiganul cu scânteia. pe scurt: ţevi vechi + presiune mare la apă (stăm la parter) = în mod inevitabil, 2 baterii schimbate la chiuveta de la bucătărie, garnituri schimbate la bateria de la cadă, un cot spart care unea coloana principală de apă caldă cu ţevile mele (băltoacă strânsă cu prosopul de la 2 noaptea la 7 dimineaţa când administratorul a binevoit să coboare la subsol să închidă vana), apă infiltrată în peretele de la baie pe cealaltă coloană principală (pentru că datorită gravitaţiei apa curge de sus în jos iar parterul e în mod logic plasat înaintea subsolului). nimic ce nu se poate rezolva. am oricum senzaţia că după toate astea, aş putea să mă trezesc într-o noapte cu un perete dărâmat, cu apa ţâşnind maiestuos în toate direcţiile şi reacţia mea ar fi una foarte simpatică: mi-aş pune costumul de baie şi aş alerga sub stropii de apa plescăind din picioare încântată de ploaia apărută incognito înăuntrul apartamentului.

cam atât despre problemele mele existenţiale cu multitudinea de reşedinţe schimbate de-a lungul anilor. vă aştept să vă daţi cu părerea, mai ales dacă aţi trecut şi voi prin aşa ceva.

March 13, 2010

De ce blog

Ei bine, de ce nu? În ultima vreme am senzaţia că toată lumea pe care o cunosc are blog. Mai mult, mi se pare cumva că "mişcarea de rezistenţă" (chestia aia cu poezii, proză, gânduri îngrămădite toate într-un caiet mototolit ascuns într-un sertar) s-a mutat din filele caietului pe paginile blogurilor. Acum nu mai eşti scriitor de sertar, nu mai scrii în ideea că poate cineva te va publica într-o zi... if you're lucky, that is. Acum toţi iau frâiele în maini şi se publică singuri. Pur şi simplu, cu nonşalanţă şi curaj aruncă nişte cuvinte în spaţiul virtual fără să le pese dacă sunt cititiţi, aprobaţi, criticaţi... 

Acestea fiind spuse, m-am săturat să mă ascund într-un sertar. Şi-apoi mergem pe principiul: "anything you can do, I can do better". And last but not least, sunt atâţia care scriu fără a spune nimic, care se îneaca în metafore de dragul de a umple pagini întregi cu aberaţii pompoase atent elaborate, de ce nu încă unul? Mă rog, încă una.