leii păzesc intrarea
câte unul pe fiecare parte
de-a stânga şi de-a dreapta
Tatălui
şi-al treilea
îmi linge ochiul din frunte
ca să văd mai limpede
păcatul,
ruşinea,
fuga laşilor,
spasmul mâinii nehotărâte,
al degetului pe trăgaci.
Tatăl se odihneşte acum.
Eu sunt Dumnezeu.
dau jos podoabele.
scorpioni lucind în întuneric,
vipere crescute la sân
hrănite cu lapte şi miere
şi ambrozie
şi tic-tac-ul defect
al inimii frânte
iar şi iar şi...
stau în faţa ta
ca-n noaptea nunţii,
ca-n pântecul mamei
la a doua naştere.
ştiu ce crezi... nu e asta.
(virgină nu mai sunt
din noaptea în care mama
a sărit din somn a moarte
visând catapeteasma sfărâmată-n două).
stau în faţa ta
goală.
m-am dezbrăcat de păcatele lumii
şi te-aşteptam.
plouă din senin
ca un plâns de isterică
trântită pe gresie.
plouă ca râsul meu fals.
dincolo de perdea
fiara pândeşte slăbiciunea,
gâtul dezgolit
să-l zdrobească în dinţi
ca pe-o coajă de ou.
în spatele zâmbetului perlat
se odihnesc colţi de diamant.
sunt retractabili,
fii fără grijă.
n-am să te muşc
decât dacă-mi ceri.
de fapt...
am să te muşc o dată, doar
de sân, în dreptul inimii,
în loc de-nsemn
cu fierul roşu
să ştie curvele că eşti al meu.
Spune-mi ceva, orice, şi scoate-mă din starea asta şi din pielea mea şi din oraşul ăsta îmbâcsit... Mai bine cântă-mi... Nu. Stai. Ştiu: desenează-mi o mare numai a mea. Şi pe plajă două pietre şi câteva scoici rătăcite. Şi dac-ai putea să-mi desenezi şi o covrigărie, aia de pe colţ cu covrigii calzi şi buni. Mă mai gândesc... Un nuc? Poţi să desenezi un nuc pe plajă? Ce mai contează, desenează-l şi gata! Aşa vreau eu! Desenul e al meu şi pot avea în el de toate. Tot ce-am cunoscut şi mi-i drag, toate lucrurile pe care le-aş vrea doar pentru mine şi câte şi mai câte. Şi nimeni n-are voie să zică nici "pâs". Dar şi mai bine, dă-mi foaia. Mă descur şi singură.
Deci cum spuneam: marea, pietre, scoici, covrigăria (n-ai şti oricum s-o desenezi aşa cum e la mine-n suflet), nucul... Unul singur, înalt şi bogat în ramuri, cu frunze verzi ca ochii de femeie-otravă. El să mă păzească şi să-mi sufle visele printre frunzele lui. Îmi place... Oameni...? Nu vreau! Doar o icoană cu ochi albaştri să-mi surâdă din soare. Să-mi fie soare şi cer şi câteodată, când e tristă, să-mi plângă. Numai mie...
explică-mi şi mie
cum anume e asta
viaţa...?
târâitul larvar între două non culori:
de la negru la îngrozitor,
de la gri
la „dă-o dracu’ de treabă”,
de la alb
la „ia-ţi adio de la poarta raiului”.
doar pentru azi
poveştile au greşit
şi „până la adânci bătrâneţi”
are exact valoare unui fir de praf în deşert,
adică zero –
o non culoare în sistemul de valori
.jpg)
Plouă frumos şi curat. Cerul pare un copil cu genunchii juliţi, cu lacrimi mari şiroind pe obraji. Miroase a iarbă, a verde crud şi a viaţă numai bună de trăit din plin.
„Ploaia care va cădea
Păcatele toate mi le va spăla...”Aşa şi este. În ploi ca asta mă simt curată. De parcă am luat naşterea de la capăt, de parcă sunt din nou pe drumul bun şi fulgerele îmi luminează mersul. Ploile sunt ca oamenii... Ploaia din seara asta e un om drept şi puternic. Nu se abate, nu se-ndoieşte şi nu îngenunchează.
Mai sunt şi altfel de ploi. Ca şi oamenii sunt vesele, triste, şovăitoare sau atât de scurte încât sunt practic inexistente. Ca şi oamenii lasă în urmă durere, distrugeri, dezastre sau soare, cer senin şi zâmbete.
Cele mai pure sunt ploile calde de vară. Ele sunt copiii. Sunt neaşteptate şi reci ca o supărare repede uitată. Sau sunt pline de soare şi de curcubee. Sunt zâmbete instant abia captate pe peliculă, scurte momente cât o zbatere din gene.
Cele mai sincere sunt ploile cu fulgere. Explozia de lumină ce-mparte cerul în două ca pe un măr egal împărţit între fraţi, expune totul. Nu lasă loc de colţuri şi unghere întunecate. Pentru o clipă, cerul stă în faţa noastră întreg, ca o femeie goală mângâiată de ochii iubitului ei.
Şi totuşi, cele mai frumoase sunt ploile ce te îmbată cu totul, cele care îţi ameţesc toate simţurile şi te transpun într-o altă lume. Acestea sunt ploile – femei. Te plimbă o vreme prin lumea lor, te fac să-ţi pierzi capul şi-apoi te lasă privind în gol dorindu-ţi mai mult...
.jpg)
acelaşi zgomot de fundal acelaşi ceas care-şi plânge secundele monoton aceeaşi stare alt eu.
tu eşti acelaşi sau poate altul... mereu al meu. văd prin tine şi totuşi sunt camere în care nu pot intra, sunt uşi pe care le ţii încuiate prin ale căror vitralii pot ghici mişcări. şi pentru asta te iubesc. pentru că nu-mi dai totul dintr-o dată şi totuşi nu-mi ascunzi nimic.
musteşte în mine o foame teribilă de răzbunare,voi fetelor ştiţi cât de bine vă simţiţi când un necunoscut întoarce admirativ capul pe stradă după voi. ştiţi ce călduţ şi reconfortant e sentimentul că încă "te ţii bine", încă eşti suficient de drăguţă/ interesantă/misterioasă încât un străin să-ţi zâmbească exact atunci când cobori din autobuz, că încă mai ai acel "je ne sais quoi". eu sincer cred că un mic flirt nevinovat (un schimb de priviri, un zâmbet) e bun din când în când pentru susţinerea stimei de sine şi reconfirmarea propriei feminităţi.
ei bine, am avut un astfel de moment în seara asta, în cel mai banal loc posibil: la brutărie. am intrat să cumpăr pâine aşa cum fac de obicei când vin acasa. m-a strigat ca să-mi atragă atenţia, m-a privit intens preţ de câteva clipe şi-apoi mi-a surâs, sincer şi din toată inima. m-am topit pe loc, i-am zâmbit şi eu şi-apoi ne-am luat la revedere. am întors privirea şi l-am văzut uitându-se lung după mine. ne-am mai spus o dată "pa-pa" pe muţeşte şi ne-am făcut cu mâna, fiecare pe partea lui de uşă. tot drumul spre casă am zâmbit continuu. îl chema Georgică, avea vreo 2 ani şi cel mai frumos zâmbet de copil ştrengar.
când a fost ultima dată când i-aţi zâmbit cuiva din toata inima?
în aproape 4 ani de când stau în Bucureşti am schimbat nu mai puţin de 4 case, în prezent ocupând activ locuinţa cu numărul 5. te poţi întreba: "aşa, şi?". dacă în timpul studenţiei ai stat cel puţin o dată cu chirie, întrebarea nu îşi are rostul, tu deja ştii despre ce vorbesc. să împarţi spaţiul cu alte "x" persoane (pe care le cunoşti mai mult sau mai puţin, pe care le suporţi... sau nu prea, cu care te întelegi sau te ignori), să te chinui în fiecare lună să aduni banii de chirie de la aceleaşi "x" persoane ca să nu-i dai proprietarului cu ţârâita, să alergi să-ţi plăteşti facturile, să cauţi instalator/electrician/ dracu-mai-ştie-ce-meseriaş pentru diversele treburi din casă care se sparg, bufnesc, crapă, scapă şi alte asemenea chestii. mă rog, în 4 ani mi-am intrat în ritm şi toate lucrurile astea au devenit (ca pentru mulţi alţii) o a doua natură.
în altă ordine de idei (pentru că o să vezi pe măsură ce o să citeşti blogul ăsta că divaghez mult :D) îmi dau seama că am ajuns să fac nişte lucruri care nu credeam că o să intervină decât mult mai târziu. adică eu urma să plătesc facturi şi să chem meseriaşi abia când aş fi ajuns la "casa mea". nu ştiu de ce, dar în mintea mea mai aveam mult până să ajung acolo. şi acum realizez că mă transform încet într-o copie a maică-mii, mică, stresată şi obsedată de control, drămuind atent banii din casă, prioritizând (mai întâi facturile şi apoi toate celelalte), lăsând peste 10 bonuri de masă la o singură vizită la supermarket pe diverse produse de curăţat (pentru baie, bucătărie, geamuri, lemn, gresie, parchet), cheltuind ultimii bani din casă pe umeraşe (pentru că era imperativ să calc ATUNCI tot mormanul de haine adunat în vreo două săptămâni şi nu mai aveam pe ce să aşez cămăşile), cumpărându-mi o grămadă de prostioare doar pentru că sunt draguţe şi TREBUIE să le am (cum ar fi cele trei gărgăriţe pe care le am acum lipite pe laptop, cele 2 perechi de mânuşi una mov şi una verde-n dungi sau cele 3 perechi de şosetele lungi-lungi până peste genunchi şi ele în diverse modele şi culori). şi dacă îţi sună un pic psihotic, află că mie îmi place aşa şi că nici în ruptul capului nu m-aş gândi să schimb ceva şi în plus, consider că prietenii mei îmi fac un compliment când îşi fac cruce, scuipă-n sân şi-mi spun că sunt mama "bucăţică ruptă".
oricum, pornisem de la cu totul altceva. vorbeam despre schimbatul caselor, fiecare cu chichiţele şi problemele ei. şi mergem sistematic pe firul timpului:
- anul I de facultate - apartament de 2 camere, semidecomandat, 5 fete. imaginează-ţi călcătură în picioare, nervi, orgolii, prieteni care vizitau, adaugă la asta o vecină (stătea sub noi la etajul 7) cam dusă cu pluta care putea să jure cu mâna pe inimă că la noi în casă e focar de promiscuitate, că au fost exact "n" băieţi în casă, că am făcut gălăgie infernală toată noaptea şi, colac peste pupăză, tot noi am fost nesimţiţii care îi băteau în ţeavă la 2 noaptea.
- anul II de facultate - 4 inşi într-un apartament de 2 camere decomandat, 2 fete, 2 băieţi. n-am stat acolo decât 3 luni (alea pe care dădusem avansul) şi-apoi am fugit mâncând pământul. pe scurt fie spus, proprietara avea vreo 29 de milioane de lei vechi datorie la întreţinere, nu mai plătise lumina de vreo 3-4 luni şi nu se avea la inimă cam cu nici un vecin. başca faptul că nu prea dădeam de ea la telefon, dacă aveam nevoie de ceva, cum ar fi să vină să-şi strângă lucrurile care încă erau în casă (începând cu hainele din şifonier şi terminând cu cele din maşina de spălat şi cu lubrifiantul durex din sertarul de la noptieră). vorba ceea: prinde orbul, scoate-i ochii.
- tot anul II - apartament de 2 camere, decomandat, măricel, aceeaşi 4 oameni. un mic inconvenient era baia roz (chiuvetă roz, vas de toaletă roz, gresie roz pal, suport de prosoape... alb ca să nu obosească ochiul de la atâta roz). aici problema era cu băieţii, mai ales, care se simţeau demasculinizaţi de fiecare dată când se duceau în baie să facă treburi bărbăteşti, cum ar fi pishu din picioare. problema fetelor, adică şi a mea, era că nu aveam cuptor ci doar o plită-aragaz cu 2 ochiuri care mergea pe butelie. când stai în păcii, la ultimul bloc (chiar era ultimul bloc, nu este o figură de stil, după noi începeau casele), gazele sunt un lux pe care nu ţi-l permiţi neapărat. aşadar, mesele noastre au constat, în acel an fatidic, în spaghete gătite alternativ când cu brânză când cu ciuperci, mâncărică de cartofi şi alte asemenea lucruri care se puteau găti pe aragaz. tot în acest minunat apartament din fundul lumii, o epopee a feminităţii (pe lângă baie, imensa perdea din sufragerie şi tapetul din aproape toată casa, aveau aceeaşi nuanţă sâcâitoare de roz-pal-prăfuit)am experimentat pentru prima dată în viaţa noastră cum e să ţi se taie apa. caldă nu aveam (avea proprietara centrală şi apartamentul ei era perete-n perete cu al nostru), deci aveam doar apă rece şi ne-au luat-o şi pe aia. şi vreo 5 zile am făcut super vânzare la buticul din colţul blocului la bidoane de 5 litri de apă. tot atunci au fost bătute nişte recorduri la ne-spălatul pe cap şi ne-spălatul vaselor decât atunci când chiar nu mai găseai nici o farfurie curată în care să mănânci.
- anul III şi ultimul din facultate - garsonieră, conf. 1, decomandată, cu balcon, 2 persoane (eu şi baby pentru că vroiam intimitate şi libertate de decizie). ei bine, pe-acolo nu s-a întâmplat mare lucru, în afară de faptul că nenea proprietarul nu realiza pe deplin ce presupune faptul că eu ÎI PLĂTESC CHIRIE. anume pentru el garsoniera era un spaţiu minunat de depozitare a tuturor chestiilor care nu mai încăpeau la el în apartament (îndesate apoi în micul balcon de la garsonieră, unde eu mai trebuia să găsesc loc să-mi întind şi rufele la uscat): ditamai salteaua, flise de faianţă rămase de la renovarea băii, covorul murdar din sufragerie, un mic dulăpior de bucătărie în 2 uşi total inutil (bucătăria era şi ea renovată cu mobilă pe comandă pentru exact spaţiul disponibil), o sacoşă cu scule necesare oricărui bărbat muncitor (bomfaier, ciocan, patent, şurubele, cuie, resturi de materiale) şi una bucată uşă din lemn masiv care, la un moment dat, ar fi trebuit să o înlocuiască pe cea de la sufragerie (care nu avea nimic în afară de faptul că nu mai era pe placul proprietarului). cumva inutil de zis că plăteam cât pe mă-sa şi pe tac-su (330 euroi) pentru o garsonieră în care a trebuit să-mi cumpăr şifonier, comodă şi maşină de spălat. detalii...detalii...
- prezent, anul I de master - apartament 2 camere semidecomandat, renovat, utilat, mobilat aproape tot la comandă, 2 persoane, chirie - suficient cât să nu fie moca şi să pară de neam prost. pe româneşte spus: foarte tare frate! dar cum nimic nu e perfect (deşi canapeaua roşie din sufragerie, draperiile de aceeaşi culoare şi bucătăria impecabil mobilată te-ar putea contrazice) avem şi aici problemele aferente cu care însă ne-am obişnuit, ca ţiganul cu scânteia. pe scurt: ţevi vechi + presiune mare la apă (stăm la parter) = în mod inevitabil, 2 baterii schimbate la chiuveta de la bucătărie, garnituri schimbate la bateria de la cadă, un cot spart care unea coloana principală de apă caldă cu ţevile mele (băltoacă strânsă cu prosopul de la 2 noaptea la 7 dimineaţa când administratorul a binevoit să coboare la subsol să închidă vana), apă infiltrată în peretele de la baie pe cealaltă coloană principală (pentru că datorită gravitaţiei apa curge de sus în jos iar parterul e în mod logic plasat înaintea subsolului). nimic ce nu se poate rezolva. am oricum senzaţia că după toate astea, aş putea să mă trezesc într-o noapte cu un perete dărâmat, cu apa ţâşnind maiestuos în toate direcţiile şi reacţia mea ar fi una foarte simpatică: mi-aş pune costumul de baie şi aş alerga sub stropii de apa plescăind din picioare încântată de ploaia apărută incognito înăuntrul apartamentului.
Ei bine, de ce nu? În ultima vreme am senzaţia că toată lumea pe care o cunosc are blog. Mai mult, mi se pare cumva că "mişcarea de rezistenţă" (chestia aia cu poezii, proză, gânduri îngrămădite toate într-un caiet mototolit ascuns într-un sertar) s-a mutat din filele caietului pe paginile blogurilor. Acum nu mai eşti scriitor de sertar, nu mai scrii în ideea că poate cineva te va publica într-o zi... if you're lucky, that is. Acum toţi iau frâiele în maini şi se publică singuri. Pur şi simplu, cu nonşalanţă şi curaj aruncă nişte cuvinte în spaţiul virtual fără să le pese dacă sunt cititiţi, aprobaţi, criticaţi...
Acestea fiind spuse, m-am săturat să mă ascund într-un sertar. Şi-apoi mergem pe principiul: "anything you can do, I can do better". And last but not least, sunt atâţia care scriu fără a spune nimic, care se îneaca în metafore de dragul de a umple pagini întregi cu aberaţii pompoase atent elaborate, de ce nu încă unul? Mă rog, încă una.