ganduri de ploaie

Plouă frumos şi curat. Cerul pare un copil cu genunchii juliţi, cu lacrimi mari şiroind pe obraji. Miroase a iarbă, a verde crud şi a viaţă numai bună de trăit din plin. 

„Ploaia care va cădea

Păcatele toate mi le va spăla...”

Aşa şi este. În ploi ca asta mă simt curată. De parcă am luat naşterea de la capăt, de parcă sunt din nou pe drumul bun şi fulgerele îmi luminează mersul. Ploile sunt ca oamenii... Ploaia din seara asta e un om drept şi puternic. Nu se abate, nu se-ndoieşte şi nu îngenunchează.

Mai sunt şi altfel de ploi. Ca şi oamenii sunt vesele, triste, şovăitoare sau atât de scurte încât sunt practic inexistente. Ca şi oamenii lasă în urmă durere, distrugeri, dezastre sau soare, cer senin şi zâmbete.

Cele mai pure sunt ploile calde de vară. Ele sunt copiii. Sunt neaşteptate şi reci ca o supărare repede uitată. Sau sunt pline de soare şi de curcubee. Sunt zâmbete instant abia captate pe peliculă, scurte momente cât o zbatere din gene.

Cele mai sincere sunt ploile cu fulgere. Explozia de lumină ce-mparte cerul în două ca pe un măr egal împărţit între fraţi, expune totul. Nu lasă loc de colţuri şi unghere întunecate. Pentru o clipă, cerul stă în faţa noastră întreg, ca o femeie goală mângâiată de ochii iubitului ei.

Şi totuşi, cele mai frumoase sunt ploile ce te îmbată cu totul, cele care îţi ameţesc toate simţurile şi te transpun într-o altă lume. Acestea sunt ploile – femei. Te plimbă o vreme prin lumea lor, te fac să-ţi pierzi capul şi-apoi te lasă privind în gol dorindu-ţi mai mult...