moft

Spune-mi ceva, orice, şi scoate-mă din starea asta şi din pielea mea şi din oraşul ăsta îmbâcsit... Mai bine cântă-mi... Nu. Stai. Ştiu: desenează-mi o mare numai a mea. Şi pe plajă două pietre şi câteva scoici rătăcite. Şi dac-ai putea să-mi desenezi şi o covrigărie, aia de pe colţ cu covrigii calzi şi buni. Mă mai gândesc... Un nuc? Poţi să desenezi un nuc pe plajă? Ce mai contează, desenează-l şi gata! Aşa vreau eu! Desenul e al meu şi pot avea în el de toate. Tot ce-am cunoscut şi mi-i drag, toate lucrurile pe care le-aş vrea doar pentru mine şi câte şi mai câte. Şi nimeni n-are voie să zică nici "pâs". Dar şi mai bine, dă-mi foaia. Mă descur şi singură. 

Deci cum spuneam: marea, pietre, scoici, covrigăria (n-ai şti oricum s-o desenezi aşa cum e la  mine-n suflet), nucul... Unul singur, înalt şi bogat în ramuri, cu frunze verzi ca ochii de femeie-otravă. El să mă păzească şi să-mi sufle visele printre frunzele lui. Îmi place... Oameni...? Nu vreau! Doar o icoană cu ochi albaştri să-mi surâdă din soare. Să-mi fie soare şi cer şi câteodată, când e tristă, să-mi plângă. Numai mie...