March 25, 2010

alo, aterizează străbunica

de ieri am început şmotruiala de primăvară prin casă. e o chestie moştenită, mai mult ca sigur. de cum s-a însorit şi afară se simte încet dar sigur că vine primăvara cu fluturaşi şi floricele şi triluri de păsări, tot ce văd eu e praful aşezat în dungi verticale minunate pe geamurile mele. aşa că, dacă tot a dat căldura am zis şi eu să mă apuc de treabă, mai ales că vine acum şi paştele şi nu e frumos să mă prindă sărbătoarea cu geamurile murdare. dar mai presus de toate astea, cel mai important motiv pentru verva mea e vizita lu' mămica la bucureşti. şi după cum o cunosc eu, de vreo 22 de ani încoace, mai mult ca sigur că o să existe minim un lucru nelalocul lui care o să-i sară în ochi. şi mai ştiu şi că nu o face dinadins ci că pur şi simplu are un soi de al 6-lea simţ când vine vorba de scame, microparticule de praf şi pete. e un soi de "Constantine" (dacă nu ştii, caută filmul. bun băiat Keanu), "simte" colţurile din casă prin care ai uitat să dai cu aspiratorul, iar rafturile pe care ai omis să le ştergi de praf îi semnalizează cumva existenţa lor. 

mi-aş eşalonat treburile casnice pe zile ca să fiu absolut sigură că nu ratez nimic. ieri mi-a căşunat pe bucătărie. am început simplu cu blatul, chiuveta şi aragazul şi apoi s-a declanşat nebunia. mi-am dat seama că uleiul sare de pe aragaz pe gresie şi-am spus să şterg şi bucata aia de perete iar apoi am realizat că gresia este încărcată de nicotina şi că, dacă m-am apucat de ea, trebuie să spăl toată gresia. blestemul fumătorilor e că nicotina, dincolo de faptul că se-aşează peste tot prin plămânii şi organele tale interne, mai are nesimţirea de a-şi împrăştia moleculele pe orice obiect care îi iese în cale. în cazul meu cam tot ce am în bucătărie: mobilă, perdea, frigider, gresie... aţi prins ideea.  de la gresie am trecut la masă, de-aici la uşile dulapurilor şi nu, nu am spălat perdeaua încă. este un subiect asupra căruia continui să deliberez în mintea mea. astăzi urmează sufrageria. mă apucă apoplexia numai când mă gândesc, pentru că urăsc îngrozitor de tare să şterg rafturile de praf. toate cărţile şi obiectele alea care trebuiesc date la o parte şi apoi aranjate la loc... partea asta îi revine de obicei minunatului meu iubit, care se sacrifică numai ca să nu mă audă bălmăjind toată ziua cât de mult nu-mi place să fac asta. dar cum el e la muncă... trebuie să fiu curajoasă, să trag aer în piept şi să-i dau bătaie. mîine dau cu aspiratorul, spăl pe jos şi, cel mai probabil, sterg geamurile prin toată casa. yupy! 


March 24, 2010

despre nimic

dude, it's just one of those days... o zi de-aia de nu-ţi vine să te ridici din pat şi te răsuceşti pe toate părţile şi-ai vrea să adormi la loc dar tot ce reuşeşti e să zaci acolo într-un semi-leşin, încercând fără succes să nu te gândeşti la nimic. o zi de-aia  în care după ce te târâi literalmente până la filtrul de cafea, te gândeşti ce-ai de făcut. şi câte sunt! şi cu cât lista din capul tău se umple, cu atât mai rapid te trăzneşte lenea. o lene autentică, inefabilă, inevitabilă, insuportabilă, iremediabilă şi toate in-urile şi ir-urile posibile. şi vrei să faci ceva, orice care să te scoată din starea asta mizerabilă şi tot ce reuşeşti e să duci cana de cafea la gură şi să mai sorbi o dată din ea, dar cumva cu mai mult sictir.

nah, ce să spun. pur şi simplu a fost una din zilele alea în care am existat în virtutea inerţiei. m-am dat jos din pat pentru că nu se cade să stai ascuns sub pături de unul singur decât cu un motiv bine întemeiat (noapte în club, răceală insuportabilă sau tragic sfârşit de relaţie).  mi-am băut cafeaua pentru că e parte din ritualul meu zilnic, pentru că mă simt incapacitată dacă nu beau măcar o gură, pentru că sunt convinsă că şi-aşa fragilul echilibru al lumii depinde numai şi numai de prima şi zilnica mea cană de cafea (echilibrul lumii mele, cel puţin).  mi-am verificat mailurile pentru că aşa se face, pentru că aş fi putut să primesc veşti bune sau rele sau doar veşti, sau cineva ar fi avut nevoie de mine ori de răspunsul meu la cine-ştie-ce sau poate mi-am verificat mailul doar pentru că, din obişnuinţă, am aprins calculatorul. iar după asta, verificatul diverselor chestii de sorginte electronica urmează ca un ritual. abia acum realizez, că prezentată aşa, viaţa mea pare ritualizată. hm... poate chiar o fi. nu ştiu. nu am stat să mă gândesc la asta până acum şi nici n-am de gând. cred că deocamdată îmi place nou conştientizata mea rutină. e reconfortant gândul că mă pot baza pe nişte lucruri, că ele sunt la fel, în fiecare zi. cumva temperează sau complementează haosul şi neprevăzutul de zi cu zi. 

scurt pe doi, mult zgomot pentru nimic, cam aşa cum a fost şi ziua de azi. 

March 18, 2010

flirt nevinovat

voi fetelor ştiţi cât de bine vă simţiţi când un necunoscut întoarce admirativ capul pe stradă după voi. ştiţi ce călduţ şi reconfortant e sentimentul că încă "te ţii bine", încă eşti suficient de drăguţă/ interesantă/misterioasă încât un străin să-ţi zâmbească exact atunci când cobori din autobuz, că încă mai ai acel "je ne sais quoi". eu sincer cred că un mic flirt nevinovat (un schimb de priviri, un zâmbet) e bun din când în când pentru susţinerea stimei de sine şi reconfirmarea propriei feminităţi.

ei bine, am avut un astfel de moment în seara asta, în cel mai banal loc posibil: la brutărie. am intrat să cumpăr pâine aşa cum fac de obicei când vin acasa. m-a strigat ca să-mi atragă atenţia, m-a privit intens preţ de câteva clipe şi-apoi mi-a surâs, sincer şi din toată inima. m-am topit pe loc, i-am zâmbit şi eu şi-apoi ne-am luat la revedere. am întors privirea şi l-am văzut uitându-se lung după mine. ne-am mai spus o dată "pa-pa" pe muţeşte şi ne-am făcut cu mâna, fiecare pe partea lui de uşă. tot drumul spre casă am zâmbit continuu. îl chema Georgică, avea vreo 2 ani şi cel mai frumos zâmbet de copil ştrengar.

când a fost ultima dată când i-aţi zâmbit cuiva din toata inima?

March 17, 2010

casele mele

în aproape 4 ani de când stau în Bucureşti am schimbat nu mai puţin de 4 case, în prezent ocupând activ locuinţa cu numărul 5. te poţi întreba: "aşa, şi?". dacă în timpul studenţiei ai stat cel puţin o dată cu chirie, întrebarea nu îşi are rostul, tu deja ştii despre ce vorbesc. să împarţi spaţiul cu alte "x" persoane (pe care le cunoşti mai mult sau mai puţin, pe care le suporţi... sau nu prea, cu care te întelegi sau te ignori), să te chinui în fiecare lună să aduni banii de chirie de la aceleaşi "x" persoane ca să nu-i dai proprietarului cu ţârâita, să alergi să-ţi plăteşti facturile, să cauţi instalator/electrician/ dracu-mai-ştie-ce-meseriaş pentru diversele treburi din casă care se sparg, bufnesc, crapă, scapă şi alte asemenea chestii. mă rog, în 4 ani mi-am intrat în ritm şi toate lucrurile astea au devenit (ca pentru mulţi alţii) o a doua natură.

în altă ordine de idei (pentru că o să vezi pe măsură ce o să citeşti blogul ăsta că divaghez mult :D) îmi dau seama că am ajuns să fac nişte lucruri care nu credeam că o să intervină decât mult mai târziu. adică eu urma să plătesc facturi şi să chem meseriaşi abia când aş fi ajuns la "casa mea". nu ştiu de ce, dar în mintea mea mai aveam mult până să ajung acolo.  şi acum realizez că mă transform încet într-o copie a maică-mii, mică, stresată şi obsedată de control, drămuind atent banii din casă, prioritizând (mai întâi facturile şi apoi toate celelalte), lăsând peste 10 bonuri de masă la o singură vizită la supermarket pe diverse produse de curăţat (pentru baie, bucătărie, geamuri, lemn, gresie, parchet), cheltuind ultimii bani din casă pe umeraşe (pentru că era imperativ să calc ATUNCI tot mormanul de haine adunat în vreo două săptămâni şi nu mai aveam pe ce să aşez cămăşile), cumpărându-mi o grămadă de prostioare doar pentru că sunt draguţe şi TREBUIE să le am (cum ar fi cele trei gărgăriţe pe care le am acum lipite pe laptop, cele 2 perechi de mânuşi una mov şi una verde-n dungi sau cele 3 perechi de şosetele lungi-lungi până peste genunchi şi ele în diverse modele şi culori). şi dacă îţi sună un pic psihotic, află că mie îmi place aşa şi că nici în ruptul capului nu m-aş gândi să schimb ceva şi în plus, consider că prietenii mei îmi fac un compliment când îşi fac cruce, scuipă-n sân şi-mi spun că sunt mama "bucăţică ruptă". 

oricum, pornisem de la cu totul altceva. vorbeam despre schimbatul caselor, fiecare cu chichiţele şi problemele ei. şi mergem sistematic pe firul timpului:

- anul I de facultate - apartament de 2 camere, semidecomandat, 5 fete. imaginează-ţi călcătură în picioare, nervi, orgolii, prieteni care vizitau, adaugă la asta o vecină (stătea sub noi la etajul 7) cam dusă cu pluta care putea să jure cu mâna pe inimă că la noi în casă e focar de promiscuitate, că au fost exact "n" băieţi în casă, că am făcut gălăgie infernală toată noaptea şi, colac peste pupăză, tot noi am fost nesimţiţii care îi băteau în ţeavă la 2 noaptea.

- anul II de facultate - 4 inşi într-un apartament de 2 camere decomandat, 2 fete, 2 băieţi. n-am stat acolo decât 3 luni (alea pe care dădusem avansul) şi-apoi am fugit mâncând pământul. pe scurt fie spus, proprietara avea vreo 29 de milioane de lei vechi datorie la întreţinere, nu mai plătise lumina de vreo 3-4 luni şi nu se avea la inimă cam cu nici un vecin. başca faptul că nu prea dădeam de ea la telefon, dacă aveam nevoie de ceva, cum ar fi să vină să-şi strângă lucrurile care încă erau în casă (începând cu hainele din şifonier şi terminând cu cele din maşina de spălat şi cu lubrifiantul durex din sertarul de la noptieră). vorba ceea: prinde orbul, scoate-i ochii.

- tot anul II - apartament de 2 camere, decomandat, măricel, aceeaşi 4 oameni. un mic inconvenient era baia roz (chiuvetă roz, vas de toaletă roz, gresie roz pal, suport de prosoape... alb ca să nu obosească ochiul de la atâta roz). aici problema era cu băieţii, mai ales, care se simţeau demasculinizaţi de fiecare dată când se duceau în baie să facă treburi bărbăteşti, cum ar fi pishu din picioare. problema fetelor, adică şi a mea, era că nu aveam cuptor ci doar o plită-aragaz cu 2 ochiuri care mergea pe butelie. când stai în păcii, la ultimul bloc (chiar era ultimul bloc, nu este o figură de stil, după noi începeau casele), gazele sunt un lux pe care nu ţi-l permiţi neapărat. aşadar, mesele noastre au constat, în acel an fatidic, în spaghete gătite alternativ când cu brânză când cu ciuperci, mâncărică de cartofi şi alte asemenea lucruri care se puteau găti pe aragaz. tot în acest minunat apartament din fundul lumii, o epopee a feminităţii (pe lângă baie, imensa perdea din sufragerie şi tapetul din aproape toată casa, aveau aceeaşi nuanţă sâcâitoare de roz-pal-prăfuit)am experimentat pentru prima dată în viaţa noastră cum e să ţi se taie apa. caldă nu aveam (avea proprietara centrală şi apartamentul ei era perete-n perete cu al nostru), deci aveam doar apă rece şi ne-au luat-o şi pe aia. şi vreo 5 zile am făcut super vânzare la buticul din colţul blocului la bidoane de 5 litri de apă. tot atunci au fost bătute nişte recorduri la ne-spălatul pe cap şi ne-spălatul vaselor decât atunci când chiar nu mai găseai nici o farfurie curată în care să mănânci.

- anul III şi ultimul din facultate - garsonieră, conf. 1, decomandată, cu balcon, 2 persoane (eu şi baby pentru că vroiam intimitate şi libertate de decizie). ei bine, pe-acolo nu s-a întâmplat mare lucru, în afară de faptul că nenea proprietarul nu realiza pe deplin ce presupune faptul că eu ÎI PLĂTESC CHIRIE. anume pentru el garsoniera era un spaţiu minunat de depozitare a tuturor chestiilor care nu mai încăpeau la el în apartament (îndesate apoi în micul balcon de la garsonieră, unde eu mai trebuia să găsesc loc să-mi întind şi rufele la uscat): ditamai salteaua, flise de faianţă rămase de la renovarea băii, covorul murdar din sufragerie, un mic dulăpior de bucătărie în 2 uşi total inutil (bucătăria era şi ea renovată cu mobilă pe comandă pentru exact spaţiul disponibil), o sacoşă cu scule necesare oricărui bărbat muncitor (bomfaier, ciocan, patent, şurubele, cuie, resturi de materiale) şi una bucată uşă din lemn masiv care, la un moment dat, ar fi trebuit să o înlocuiască pe cea de la sufragerie (care nu avea nimic în afară de faptul că nu mai era pe placul proprietarului). cumva inutil de zis că plăteam cât pe mă-sa şi pe tac-su (330 euroi) pentru o garsonieră în care a trebuit să-mi cumpăr şifonier, comodă şi maşină de spălat. detalii...detalii...

- prezent, anul I de master - apartament 2 camere semidecomandat, renovat, utilat, mobilat aproape tot la comandă, 2 persoane, chirie - suficient cât să nu fie moca şi să pară de neam prost. pe româneşte spus: foarte tare frate! dar cum nimic nu e perfect (deşi canapeaua roşie din sufragerie, draperiile de aceeaşi culoare şi bucătăria impecabil mobilată te-ar putea contrazice) avem şi aici problemele aferente cu care însă ne-am obişnuit, ca ţiganul cu scânteia. pe scurt: ţevi vechi + presiune mare la apă (stăm la parter) = în mod inevitabil, 2 baterii schimbate la chiuveta de la bucătărie, garnituri schimbate la bateria de la cadă, un cot spart care unea coloana principală de apă caldă cu ţevile mele (băltoacă strânsă cu prosopul de la 2 noaptea la 7 dimineaţa când administratorul a binevoit să coboare la subsol să închidă vana), apă infiltrată în peretele de la baie pe cealaltă coloană principală (pentru că datorită gravitaţiei apa curge de sus în jos iar parterul e în mod logic plasat înaintea subsolului). nimic ce nu se poate rezolva. am oricum senzaţia că după toate astea, aş putea să mă trezesc într-o noapte cu un perete dărâmat, cu apa ţâşnind maiestuos în toate direcţiile şi reacţia mea ar fi una foarte simpatică: mi-aş pune costumul de baie şi aş alerga sub stropii de apa plescăind din picioare încântată de ploaia apărută incognito înăuntrul apartamentului.

cam atât despre problemele mele existenţiale cu multitudinea de reşedinţe schimbate de-a lungul anilor. vă aştept să vă daţi cu părerea, mai ales dacă aţi trecut şi voi prin aşa ceva.

March 13, 2010

De ce blog

Ei bine, de ce nu? În ultima vreme am senzaţia că toată lumea pe care o cunosc are blog. Mai mult, mi se pare cumva că "mişcarea de rezistenţă" (chestia aia cu poezii, proză, gânduri îngrămădite toate într-un caiet mototolit ascuns într-un sertar) s-a mutat din filele caietului pe paginile blogurilor. Acum nu mai eşti scriitor de sertar, nu mai scrii în ideea că poate cineva te va publica într-o zi... if you're lucky, that is. Acum toţi iau frâiele în maini şi se publică singuri. Pur şi simplu, cu nonşalanţă şi curaj aruncă nişte cuvinte în spaţiul virtual fără să le pese dacă sunt cititiţi, aprobaţi, criticaţi... 

Acestea fiind spuse, m-am săturat să mă ascund într-un sertar. Şi-apoi mergem pe principiul: "anything you can do, I can do better". And last but not least, sunt atâţia care scriu fără a spune nimic, care se îneaca în metafore de dragul de a umple pagini întregi cu aberaţii pompoase atent elaborate, de ce nu încă unul? Mă rog, încă una.