decât atât

1000 de vorbe un ban nu fac...
n-aș ști ce să-ți spun
fără să reciclez
aceleași rahaturi penibile și leșinate.
m-ar deprima să le zic,
te-ar enerva să le-asculți
și nu vreau să te jignesc
compatimindu-te.

n-am oricum nevoie de atâtea cuvinte
să-ncerc să-ți explic,
ți-s suficiente astea să mă-nțelegi.

decât atât:
"YOU IS SMART,
YOU IS KIND,
YOU IS IMPORTANT!"

Cenuşăreasa urbană

A fost odată...

Long story short, mi-am cumpărat de curând o pereche de sandale, pe care m-am gândit să le scot în public fix astăzi. Cum sunt prevăzătoare, mi-am dat seama că trebuie să le mai strâng ca să-mi stea frumos în picioare. Aşadar, luat una bucată foarfecă, împuns inuman breteluţele sandalelor, dat câte o gaură în plus, plecat de acasă mulţumită de mine. Am ajuns la farmacie, mi-am luat plasturi şi m-am mai felicitat o dată în gând pentru spiritul meu prevazător. Eram deja destul de sigură că o să fie o zi frumoasă. Ce se poate întâmpla... nu?

Ete că se poate. În toată deșteptăciunea mea, nu mi-am dat seama că sandala dreaptă, fiind mai des probată în magazin, trebuia stransă mai mult. Așadar, după plecarea triumfală din farmacie, 30 de metri mai încolo și câte o ridicare de bretea la trei pași, mi-am dat seama că sunt mai mult încălțată cu o sandală și-un papuc decât cu două sandale. Și cum „prostul nu e prost destul până nu e și fudul”, m-am gândit că ar fi o idee bună să mă opresc și să mai produc o gaură în breteaua sandalei.

Stop cadru zece minute mai târziu și câțiva trecători indiferenți: o dementă în rochiță cu buline așezată pe niște scări între un bar și-un teren viran, foarte aproape de o cădere nervoasă, abuzând o sandală. Superb zic. Norocul meu a fost, cred, că m-am îmbrăcat în rochiță și poate arătam fragilă și neajutorată cum mă opinteam eu în sandală cu un capăt de sârmă gasit pe jos. I s-a făcut unui băiat milă de mine și s-a oprit să mă ajute. După aia, măcar eram doi tâmpiți care pasau o sandală de la unul la altul înjurând (în engleză, că parcă nu sună atât de rău un „fuck” sau un „shit”). După încă vreo zece minute și răscolit de rucsace și buzunare, Mihai de la Ericsson a găsit obiectul ce avea să ne scoată din impas: un cui ruginit. Bine că mă oprisem lângă un teren viran, că dacă aș fi fost pe orice alta stradă impecabil de curată, n-aveam șanse să dăm peste așa ceva. Mda, și uite-așa ziua a fost salvată de Mihai de la Ericsson cu ajutorul unui cui ruginit.

Am mulțumit frumos, mi-am luat sandala buclucașă și-am plecat spre metrou cu stropul de demnitate rămas.

Concluzia poveștii: mai sunt unii oameni care se opresc să ajute un necunoscut. :)