tu ai știut

băiat cu ochii de castan
care sădesc în suflet dragul
habar n-aveam că te ceream
când ai ales să ne calci pragul.

băiat cu plete nisipii
ca aurul ce ține marea
habar n-aveam că ai să vii
dar tu ai auzit chemarea.

eu ceream fete cu ochi verzi
dar universul, fără greș,
mi-a dat în dar așa cum crezi,
ce trebuia. nu ce-am ales.

pe no(ri de sâ)rmă

ți-aș spune c-ai să întâlnești
mulți oameni buni și-ai să găsești
suflete calde ca să stai
o viață-ntreagă de povești
dar n-am s-o fac când știu că ești
prea verde și-apoi să gândești
c-așa măsori normalul.
cum aș putea să-ți spun
că visele susțin destul
că oamenii nu sunt prea cruzi
că niciodată n-ai să plângi
sau să te simți neputincios
când oamenii distrug frumosul
ca să-și justifice normalul.
cum să te mint în alb acum
ca mai târziu să te adun
din ciob cu ciob să te compun
ca să te fac întreg?
am să te-nvăț să înțelegi,
să știi s-asculți și să alegi
să lupți, să rabzi, să nu cedezi
cu fruntea sus și drept să mergi
să-ți definești normalul.

spre divin

suntem constant
prea mult și prea puțin
ne dăm și de (prea)gol și de preaplin
cu-aceeași gură toți
promitem sau cerșim
ori ignorăm umanul
în fuga spre divin.
ne cerem des iertare
dar ne zâmbim calin
și-n orice dezmierdare
scuipăm un pic venin
destul cât să agite, destul cât să călim,
destul să facă rană dar încă să iubim,
un strop să nu omoare,
destul cât să orbim
și să ratăm umanul
în cursa spre divin.

too many

how far
can you stretch out your thoughts  until they snap
like rubber bands kept in the scorching sun
how long
can you maintain this smile you have
until the cracks start showing thin and dark
right at the corners of your mouth
then running up into those tired eyes
how hard
is it to keep this mask
when fingernails are scratching at the edges
how many
sleepless nights will you count still
how many of them etched down in your ledger
how much
it takes from you to keep
all of the darkness bottled up
how many graves are there to dig
for all the remnants of your past

shared purple

do you think she's got courage?
I know that it might not seem like it
if you're looking through the same old dusty lens
that limited so many others.

oh, but she does.
to lay herself on paper like that
all in, no take backs
almost naked...
but for the fragile purple dreams covering her soul.

it takes guts
and half an ounce of madness
to dissect your inner world
and neatly display it for public viewing.

and you...
yes you, the purple dream keeper.
you rock!

whimsical

i know this chick
she's something special
and maybe she doesn't hear it enough
or she doesn't listen close enough
'cause she should know this already.

she's one of those people
that for some reason just stick with you
like cotton candy.
she's whimsical
and silly in the best way,
maybe a bit naive and unasuming
and possibly too quiet-spoken.
but she is also fiercely determined
and boy, she is smart!
she's got that old soul vibe,
the hunger for knowledge
that you can't fake.

yeah, she's young and impacient
and she makes mistakes
but she learns and grows with them.

child, trust yourself with the hard choices.
somewhere beneath the surface
burried under rules, fears and conventions
beats a strong heart.
trust it.

pentru cine se tot întreabă

"de ce nu zâmbesc mai des?"

* ca să mă-ntrebi tu
* altă față n-am (resting bitch face syndrome it's a real thing)
* așa arată concentrarea la mine
* pentru că zâmbetul ar trebui să se ofere sincer, nu să fie un automatism
* pentru că dacă-ți dai zâmbetul oricând tuturor nu mai transmite nimic (e ca pasca de ciocolată pe care o face mama de Paște: e specială pentru că nu se face decât o dată-n an)
* pentru că am niște oameni prin newsfeed-ul de facebook care-mi provoacă anevrism cerebral de fiecare dată când mai postează câte ceva
* pentru că văd zilnic oameni (pe care-i credeam cu scaun la cap) care se transformă în animale incapabile de dialog, atacând cu ferocitate pe oricine îndrăznește să aibă o opinie diferită de a lor
* pentru că prostia, indolența, nesimțirea, jegul sufletesc trec în fiecare zi pe lângă mine pe stradă deghizate în pietoni
* de ciudă că n-am făcut decât 3 sesiuni din cursul de karate la care m-am înscris în clasa a 5-a (pentru că dacă le-aș fi terminat, i-aș fi rupt mâna din umăr câcatului prost care a considerat că e normal să m-apuce de cur la metrou și l-aș fi bătut cu ea până l-aș fi reeducat și-ar fi jurat că nu mai face)
* pentru că zâmbetul forțat nu se incadrează în etaloanele mele sufletești
* și nu în ultimul rând, pentru că mama m-a crescut să fiu independentă nu să cerșesc zâmbete

open books

an open book
is to be read with all you've got
and all it holds.
you don't get to skip the sad parts
just because you don't trust your tears not to fall.
as you don't get to close your eyes
just because you can't stand the blood or despair.
it will hook you and haunt you.
you'll get the good, the bad and the ugly
because a good book will give it all
and won't be apologetic about it.
it will twist you,
torment you,
slap you then make you laugh,
it will crawl under your skin,
steal pieces of you,
betray your expectations or curse you
but it will love you like no other.

the ones that don't grasp this
are the poorest souls I know.

the one that did

write
as much as you can,
anything... everything...
write the universe in your image.
write it as it is or as you feel it,
as you'd want it to be,
as it could become.
write it in purple
across the city walls.
write it through tears,
through the spirals of smoke,
through laughter,
through pain that shakes you to your core.
write truth, or lies, or dreams,
words randomly scattered on the page
they'll make sense eventually,
someday, to someone just as lost...
or found
or fond of this. all of this.
this beautiful mess we call life.

be the one that did
not the one that could have.

what changed?

at what point a good intention
turned into a slap in the face?
what twisted and curved into us so much
that we see shadows and knives
thrown at us behind words?
when did we become so shielded,
hidden into a cloak of politeness?
who decided that having a smile plastered to your face
is the new accepted norm
and the only measure of a feel good state?
(you do realize this is how hollow hearts and fake smiles are born, right?)
when has it been decided
that our best isn't good enough anymore?
that being the best
means crawling over everybody else's dead bodies
rather than being better than you were yesterday?
when did we forget to simply talk to each other
without accusing or assuming the worst,
without advising, coaching or mentoring?
when did we start to believe that we're vital and irreplaceable?
when did we become gods?
why do we want to save people
that don't need saving?

stop trying to fix me
I am not broken!

perspective

am I falling or jumping?
still frame on this moment,
the question remains unanswered
and there stands the possibility
to define your present.

what is it that you wanna do?
break or fly?

of course, wouldn't we all want to just spread our wings...
but have you ever wondered
how much more strengh does it take
to let yourself break down?
to voluntarily take yourself apart
piece by piece
and examine it all under the magnifying glass?

would you put all the pieces back?
would you try to see if they match diferently?
would you store or throw away?
would you need a blueprint?
would you cry for help?

would you even consider it?

not alone

when life hits
it hits hard:
closed up fists,
broken wrists,
shaterred guard.

cuts might heal,
scars remain:
broken feel,
shattered will,
closed up pain.

human hearts,
fragile things:
shattered shards,
closed up scars,
broken strings.

through it all
you have friends:
make the call,
break the fall,
let them help.

"we mortals are but shadows and dust"

for we are filled with butterflies
and this life doesn't come back twice
no second thoughts should cloud our mind
we'll have it all,
we'll kiss and fight,
we'll swear, we'll smile, we'll run and hide
but we will never be denied.
this life is ours for the taking
and if you think that I'm mistaking
then run along inside your box
just close it tight and turn the lock.
leave us be to feel, to dance,
to dream of colors and romance,
to make mistakes, to fear, to cry,
to learn to love and say goodbye,
to question everything and try
to do it all in this short life
for we are made of butterflies...

I heard that

I heard you the first time you petulant prick
but chose to ignore you and the sheer load of bullshit
escaping your mouth.
you're talking the talk but the walking falls short
and to lead by example means to put in the work,
the sweat and the time and above all
to forget about "mine" and start thinking "all",
"ours" or simply "the team".
to give you a hint: they're the ones solving stuff
while you're living the dream.
so spare me the drama and the fountain of crap,
spare me the sob story that's about to be spat
with the same mean mean world
and the poor puddy cat
who should have and could have everything in it's grasp
but waited for it to magically fall on it's lap.

towards the slaughterhouse

look! see?
a sea of cows
walking in sync towards the slaughterhouse.
dreaming green pastures and poppies bright red
they're all wanting something but that's not what they'll get.
they're all looking at it but not processing yet
and that temporary blindness will cost them their heads.
because dreaming and wanting are powerful tools
only when not in the hands of the fools.
that's when they blind and they twist
and they shatter good sense
turning friends into foes
starting tense conversations that don't always end well
changing moods, calling blackness that will never dispel.
it's a spell or a curse or a mixture of both
but the warning remains
like a dent on a thought.

so dream 'cause we need dreamers to reinvent life,
to make it more daring
but don't throw caution aside:
getting yourself way in over your head
might cause you, quite fast, to lose it instead...

It's not goodbye, just... farewell

I bid you warm farewell my very fucked up friend
we'll meet again in hell or better yet: not ever.
'cause hell implies forever
and that's a strong commitment I don't intend to take
for your and my own sake.

Farewell to all you friends
that just don't comprehend and ever fail to see
that I don't have the time, much less the energy
to always bathe in drama as fun as it may be.
Might work for firsts and seconds
but when the hundredth time comes and you say this
"my life, my choice, just mine, just me, just take it as it is"
try and consider this:
It might not work.
It might just be the mood, perhaps the outside wheather,
the ever so annoying tick tock of the clock
or might just be the fact that every time you say it
it's an excuse to act,
to say whatever and never owning up.

I don't intend to preach 'bout life and all that's fair
but I can see this
slowly and surely getting there 
so I'll conclude as such:
"we are all past the age of playing truth or dare
or using poor excuses like - in love and war all's fair".

despre ipocrizie...

... sau cum șobolanii abandonează corabia care se scufundă.

M-am gândit la "Rats forsake a sinking ship" și mi-am dat seama că se practică, cel puțin o versiune adaptată și profund subiectivă: corabia e bine mersi, bucata ta de punte nu prea. Nu c-aș avea o problemă cu asta când oricum nu mai e la modă să mori agățat de timonă pe acorduri de vioară. Dacă nici căpitanii n-o mai fac (now, the power players are the firs to leave), ce pretenții să ai de la restul? Moralul și prințipurile sunt bune, dar nu țin de foame și cum pietrele nu par să devina comestibile...

Deci nu, n-am nimic cu plecatul, am ce am cu standardul dublu. Cum poți să-l bălăcărești pe șobolan că pleacă și pe urmă să sari în apă și să înoți frenetic spre mal? E vinovat șobolanul că a sărit primul doar pentru că pe-atunci bucata ta de punte era intactă? Nu prea. Atunci să se-aplice aceeași măsură de la cap la coadă. Să lăsăm șobolanii să abandoneze nava fără să țipăm ca niște curve virgine "Ai dracu' șobolani, ia uite-i cum fug!" în timp ce noi ne facem bagajele și le-aruncăm peste bord.

Cenuşăreasa urbană

A fost odată...

Long story short, mi-am cumpărat de curând o pereche de sandale, pe care m-am gândit să le scot în public fix astăzi. Cum sunt prevăzătoare, mi-am dat seama că trebuie să le mai strâng ca să-mi stea frumos în picioare. Aşadar, luat una bucată foarfecă, împuns inuman breteluţele sandalelor, dat câte o gaură în plus, plecat de acasă mulţumită de mine. Am ajuns la farmacie, mi-am luat plasturi şi m-am mai felicitat o dată în gând pentru spiritul meu prevazător. Eram deja destul de sigură că o să fie o zi frumoasă. Ce se poate întâmpla... nu?

Ete că se poate. În toată deșteptăciunea mea, nu mi-am dat seama că sandala dreaptă, fiind mai des probată în magazin, trebuia stransă mai mult. Așadar, după plecarea triumfală din farmacie, 30 de metri mai încolo și câte o ridicare de bretea la trei pași, mi-am dat seama că sunt mai mult încălțată cu o sandală și-un papuc decât cu două sandale. Și cum „prostul nu e prost destul până nu e și fudul”, m-am gândit că ar fi o idee bună să mă opresc și să mai produc o gaură în breteaua sandalei.

Stop cadru zece minute mai târziu și câțiva trecători indiferenți: o dementă în rochiță cu buline așezată pe niște scări între un bar și-un teren viran, foarte aproape de o cădere nervoasă, abuzând o sandală. Superb zic. Norocul meu a fost, cred, că m-am îmbrăcat în rochiță și poate arătam fragilă și neajutorată cum mă opinteam eu în sandală cu un capăt de sârmă gasit pe jos. I s-a făcut unui băiat milă de mine și s-a oprit să mă ajute. După aia, măcar eram doi tâmpiți care pasau o sandală de la unul la altul înjurând (în engleză, că parcă nu sună atât de rău un „fuck” sau un „shit”). După încă vreo zece minute și răscolit de rucsace și buzunare, Mihai de la Ericsson a găsit obiectul ce avea să ne scoată din impas: un cui ruginit. Bine că mă oprisem lângă un teren viran, că dacă aș fi fost pe orice alta stradă impecabil de curată, n-aveam șanse să dăm peste așa ceva. Mda, și uite-așa ziua a fost salvată de Mihai de la Ericsson cu ajutorul unui cui ruginit.

Am mulțumit frumos, mi-am luat sandala buclucașă și-am plecat spre metrou cu stropul de demnitate rămas.

Concluzia poveștii: mai sunt unii oameni care se opresc să ajute un necunoscut. :)

comete

cum ar fi să ne întâlnim la un moment dat
după ani lumină călătoriți aiurea prin univers
în compania altor comete
și să descoperim că nu s-a schimbat nimic?
că lumea e un carusel
care oricât de mult te învârte
gravitează, de fapt, în jurul acelorași oameni
și te aduce mereu înapoi.
că anii nu sunt decât un semn de carte:
îi dai la o parte și continui să citești printre rânduri
descoperind aceleași suflete.

cum ar fi sa ne întâlnim la un moment dat?
ar fi atemporal,
ar fi exact ca acum:
ne-am zâmbi, am cumpăra câte o cafea
și-am sta la povești. 

prea mult timp

am petrecut prea mult timp cu ochii ridicați spre cer.
l-am căutat din priviri pe Dumnezeu
spre a-i cere din nou să facă ce n-am putut noi,
să reușească unde noi am eșuat...
sau nu am încercat deloc, de frică.

am privit spre cer atâta timp.
gâtul ne-a amorțit.
trupul, cu totul, s-a contorsionat -
cadavre în rigor mortis.

am petrecut prea mult timp cerșind postural
încât nu mai știm cum e să fim altceva,
să fim un spate drept,
să fim priviri mândre
ridicate cu speranță, nu cu rugă.