Aici sunt tot eu, sunt lucrările mele de sertar care în pagina asta vor deveni "de blog".
crepuscul
ascunde-ţi talpa,
jumătatea lunii
pe care lumea n-o vede
şi plantează acolo
câmpuri întregi de iasomii.
flori albe pe cerul meu închipuit
şi gust de vară pe cerul gurii tale.
ascunde-ţi încheietura.
şnururi roşii
pătrunse în carne
cărora să le sorb mustul
şi vinul
şi sângele dulce-acrişor.
alter ego
stau faţă-n faţă cu mine
şi mă privesc în ochi,
prin ochi
şi dincolo de ei.
privesc visele
cu aripi adânc înfipte
în creierul meu,
le privesc zbaterea
care sfâşie sinapsele.
alb
mult alb...
eu sunt albul.
hibernare
ca şi ieri
şi alaltăieri,
azi
mucegăiesc în mine impulsuri.
somnul se scurge pe gene:
smoală topită
pe şoseaua viselor.
sângele e vâscos şi leneş
ca o pisică în soarele verii.
dorinţele se mineralizează:
diamante neşlefuite
aşteptând târnăcopul realităţii
să le smulgă din mine.
adrenalina pură
e greu de găsit
iar dozele devin din ce în ce
mai zgârcite...
mă paşte moartea
cu dumicaţi mici şi pioşi.
anxietate
sentimentul morţii care pândeşte
îmi provoacă un gol în stomac
în care altădată,
din coconul de mătase răsucită,
izbucneau fluturi.
sunt toţi morţi,
putreziţi în plase de păianjen.
şi câte-o jumătate de aripă
atârnă a pustiu
invocând,
printr-un ritual straniu
tăcerea.
regresie
mă simt mică,
mă simt copil,
sunt...
alerg cu picioarele desculţe
prin praful străzii.
au!!!
fir-ai tu de ciob!
sânge... cald...
e bine...
e linişte...
mă simt nenăscută.
sunt...
o schiţă,
un crochiu,
o idee...
am încetat să fiu.
anapoda
roi de fluturi
zboară anapoda...
colorează privirile.
mă tai,
sângele se înalţă ca fumul
ofrandă zeilor...
inhalaţi haşiş,
repede, până nu se termină.
sugestie
tavan spart,
portocală decojită
şi mâinile tale
storcând pulpa cărnoasă
de sucul dulce-acrişor
ca şi tăcerea somnoroasă
în care ne scăldăm amândoi.
cromatică
iubitul meu,
ce culoare are otrava?
ce culoare are ochiul tău
întors spre sine?
ce culoare are pulsul meu
sub mângâierea abruptă
a degetelor tale?
ce culoare are lumea
dacă o priveşti
după o noapte
în braţele mele,
în carnea mea,
în ochii pe jumătate închişi,
în geamătul ce toarce
sânge şi vis?
în joacă
simt liniştea
cum se târâie pe gleznele mele
cu moartea-n gând.
sunt cântec
în cer şi-n pământ
şi-s fulger
pe coapsa furtunii,
iar când m-arunc în gol
de pe mirajul lunii
şi-i luminez întreaga nebunie
ce-abia atunci
e frumuseţe vie
îi muşc, aşa în joacă,
sânii.
sigilii
îngerul îmi oferă
sărutarea nemuririi
pe gleznă.
prin vene îmi curg
flori de iasomie:
pecetea promisiunii raiului.
în lipsa ta
tâmpla pulsează
amintiri monocromatice
pe care ochii
refuză să le proiecteze.
în schimb,
le-nchid în capsule lucioase
şi le-aruncă în lume
să-i ningă visele.
la poli
metroul vuieşte
în intestinele de ciment
ale oraşului.
ceasul din capătul peronului
clipeşte lent.
suntem cu cinci secunde
mai aproape...
şi încă cinci...
şi încă cinci...
când cronometrul
se va reseta către nimic
peronul va fi gol;
monstrul îi va fi luat pe toţi
într-o călătorie
prin măruntaiele oraşului,
prin visele lui întunecate
mirosind apăsător
a ciment,combustibil şi moarte.
deasupra lor,
oraşul pulsează, râde,
se-neacă-n lumină,
trăieşte!
insomnie
gilgiu.
noaptea îşi apasă genunchiul
pe pieptul meu
şi mâna dreaptă
pe mărul lui adam.
în spatele ochilor închişi
noaptea
se priveşte în oglindă.
crochiu
n-am mai scris de mult. lipsa ta îmi provoacă insomnii. se pare că încă mi-e frică de întuneric... că demonii nu ţi-i îmblânzeşti pentru totdeauna. sălbaticul din ei se retrage, se contractă şi se-ascunde în scânteia din colţul ochiului şi-apoi pândeşte. aşteaptă nanosecunda în care îţi ieşi din fire, atât de groaznic, încât ai ucide pe nerăsuflate. aşteaptă...
distanţă
cremă de corp cu miros de cafea
şi-un ecran portocaliu.
lipsa ta
şi-un cântec repetându-se obsesiv,
cuvintele lui încarnate în mine
şi-o ţigară pe jumătate fumată.
ochiul meu înăuntrul căruia te oglindeşti,
tălpile reci pe gresie
şi aerul de octombrie mirosind a iarnă.
zăpada din amintirile mele
fericite... sau nu,
impulsul de-a plânge în hohote
şi frica încordată în tendoane.
să ne inventăm cuvinte
rosteşte-mi cuvinte inventate, cuvinte pierdute în urletul vremilor rostogolite una peste alta. cântă-mi-le, silabiseşte-le. aruncă-le pur şi simplu spre mine ca pe un ghem aruncat unei pisici. deşartă-ţi clocotul de sunete la picioarele mele şi lasă-mă să te ajut să le-aduni în albume ca pe nişte fotografii sonore ale vieţii noastre în doi. învaţă-mă cuvintele tale nerostite, învaţă-mă să-ţi citesc rostirea lor în suflet, ca să putem vorbi doar prin zbaterea sufletului în ochi.
identitate
nu-mi spune că singurătatea
e a celor care o merită.
smerită
îmi linge tălpile acum
sub lămpile imense de pe drum.
prin fum,
zăresc linia vieţii-n palmă.
e şerpuită.
şi-n lumina dimineţii
pulsează cald
ca frunzele în toamnă.
refuz să cad,
să-mi fie timpul mamă.
eu sunt a haosului
şi-n vibraţii fine
sparg zidul lui "acum"
şi mă scufund în "mâine..."
cuvintele
cuvintele.
distrug lumi,
sfârtecă, ucid, mint,
alină.
nasc zâmbete,
dispar în săruturi,
te lasă gol, vulnerabil.
te-acoperă,
te dezarmează.
sunt joaca noastră,
se joacă ele cu noi.
o dată rostite
nu ne mai aparţin,
ne conţin
ne încap
ne rămân mici
îşi inventează sensul.
cuvintele au o viaţă a lor.
atemporală
femeia cade în păcat.
fiecare din noi
îşi reinventează EVA
e ceva
ce timpul oricât a încercat
n-a putut cuprinde.
ceva
din care n-a putut desprinde
decât extaz
şi nebunie pură.
pe fiecare dintre noi
timpul ne fură.
ne-adună-n umbre
în înţelesuri şi cuvinte.
pe fiecare dintre noi
timpul ne minte.
pe unde
printre-atâtea cărări răsucite
spre sori
împletite-n mlădiţe
înţepenite-n timp şi-n zbor
de întrebări
pe buzele a mii de eu
am găsit firimiturile împrăştiate,
am găsit seminţele
şi pe fiecare bob o lacrimă,
un ochi de rouă.
l-am rupt în două
şi-am luat naşterea de la capăt.
pe sârmă
cuvintele se balansează
dinspre mine spre tine
ca un cascador pe sârmă.
ce-ar fi dacă...
s-ar dezechilibra?
ţi-ar cădea în urmă,
în pasul
pe jumătate trecut în afară.
pe seară,
s-ar întoarce cu silabele rupte
ca să le bandajez
şi să urce iară
pe firul subţire
dinspre mine
spre camera goală.
creştere
timpul se înjumătăţeşte
ca un măr
împărţit frăţeşte
cu sâmburii râzând spre tine
în timp ce tu muşti,
nepăsător,
jumătatea ce ţi se cuvine.
timpul se frânge
ca un braţ fragil
într-o strânsoare inconştientă
cu osul lucind alb
în timp ce tu priveşti,
neputincios,
firul de sânge cald.
poveste pentru mica Ela
pune-ţi fruntea pe umărul meu şi lasă-mi braţul să-ţi fie obraz. tatuează pe el poveşti triste, frica, dispreţul, amărăciunea, ţipătul. plângi pe el toată ura adunată în zilele în care ai înghiţit în sec. muşcă şi urlă-ţi durerea în sânge şi-n culori. dă-mi tot ce te-apasă, tot ce te-mpinge spre fundul prăpastiei. eu le pot duce.
m-am călit în ţipătul mamei, în indiferenţa privirii lor oarbe, în cuvântul lui aspru. eu mi-am plâns demult lacrimile şi m-am îmbrăcat cu ele. cu ele m-am spălat de neputinţă şi înfrângere. ele mi-au făcut părul să crească. în el îmi e toată forţa. el îmi acoperă urechile când urletul lor ameninţă să-mi mutileze timpanul. din spatele şuviţelor dense ochii pândesc sticlind clipa de neatenţie care-i va costa... oh... atât de scump! cu părul îmi ascund gura care-i blestemă, buzele care clocotesc urări de-amar, de gol şi mucegai. şi alţii înaintea ta şi-au plâns neputinţa şi mi-au îmbrăcat trupul în desenele amărui ale sufletului.
braţul meu stâng e gol. e păstrat pentru tine. el o să stea cuminte în timp ce lacrimile tale - ură topită - îşi scrijelesc povestea în carnea care-a uitat ce-i durerea. aşa că lasă-ţi fruntea pe umărul meu şi plânge-ţi rana din suflet.
No comments:
Post a Comment