* Warning: urmează un articol în romgleză plin de opinii personale. If you don't like it please stop reading now, get the fuck off my internet and save yourself the trouble.
Am şi eu 2 cuvinte de zis despre Edge of Tomorrow: brain damage. Great sci-fi, great CGI, great soundtrack and all that but:
1. Ritmul filmului e atât de rapid şi nemilos încât dacă încerci să te opreşti să-ţi "tragi sufletul" rişti să ajungi la finalul filmului cu sentimentul că te-a lovit TGV-ul de 5 jumate', te-a agăţat şi te-a târât pe ultimele 12 staţii.
Dacă ar trebui să-l descriu printr-o imagine ar fi asta:
2. Out of the two hours spent watching this movie the most exciting moment was John Newman - Love me again blasting from the speakers on the Cast & Credits section of the film.
3. Mai sunt şi alţii care au văzut nişte goluri în poveste dar au fost dispuşi să le ignore doar pentru că filmul te ţine în priză şi acţiunea se desfăşoară atât de repede încât n-ai timp oricum să-ţi pui întrebări. I so don't agree with that! Diriga' mea din generală (profesoară de română) ne "urechea" verbal pentru fiecare greşeală gramaticală făcută, chiar dacă eram în pauză şi ea trecea pe lângă noi prinzând doar frânturi de conversaţie. Am întrebat-o o dată cum de le auzea pe toate, fiind imposibil uman să fie concomitent atentă la 20 de conversaţii şi din ele să prindă fix dezacordul articolului posesiv cu substantivul determinat. Raspunsul e priceless: "Fiecare prostie pe care o spuneţi e ca un clopoţel de alarmă care-mi sună în ureche". Basically, your brain should hurt whenever you hear/ see/ listen to something stupid. Ete-aşa e şi cu filmul ăsta. Nu poţi să nu-ţi pui nişte întrebări, ba chiar să le strigi în gura mare:
-
De unde naiba a venit toată gloata aia de organisme extraterestre? Şi să nu îndrazniţi să spuneţi "din spaţiu într-un asteroid". It should have been a huge-ass-mother-fucking asteroid! Ultima dată când Terra a fost lovită de un pietroi atât de mare (sau chiar un pic mai mic, dacă stai să te gandeşti bine) am rămas fără dinozauri şi luni întregi atmosfera a fost încărcată de praf, bolovani, gaze şi reziduuri; practic viaţa pe planetă a fost resetată. Aşadar, dacă ar fi venit călare pe un meteorit mare cât să-i încapă pe toţi, n-ar mai fi existat război pentru că n-ar mai fi existat oameni care să se opună invaziei. Vine asteroidul, loveşte planeta, carbonizează tot, extratereştrii câştigă. Punct.
-
Cum a aflat fata aia că şi-a pierdut puterile de a reseta ziua? Let's do a little logic exercise, bear with me now. Ucizi un alpha, te îmbaiezi în sângele lui, capeţi ceva puteri şmechere de a reseta aceeaşi zi la infinit şi afli că ai căpătat aceste puteri doar pentru că MORI. Yup. You heard me. Asta e singura condiţie pentru ca toată şarada asta să funcţioneze. Trebuie să mori şi fix în momentul ăla ziua se resetează şi-o poţi lua de la capăt. Do you see where I'm going with this? Mori -> repeţi ziua; mori -> repeţi ziua; MORI -> repeţi ziua. Ca să-şi dea seama că nu mai putea reseta ziua, ar fi trebuit să moară o dată şi să rămână moartă, PENTRU CĂ NU MAI PUTEA RESETA ZIUA. E un cerc vicios. Explicaţie leşinată: ea s-a trezit într-o zi pe un pat de spital, perfuzată fiind cu sângele altcuiva şi a ştiut dintr-o dată (a citit în umbrele de pe perete sau în picăturile perfuziei) că şi-a pierdut puterile. Mda... Call me a skeptic.
Dar cum poveştile imposibile de dragoste se vând şi Tom Cruise nu se putea îndrăgosti de un extraterestru sau de un coleg de pluton, au făcut scenariştii un artificiu şi-au lasat-o pe Emily Blunt să trăiască. Cum altfel să se perpetueze clișeul bărbatului războinic protector și salvator de femei, în ciuda faptului că:
* femeia asta își câștigase de mult tresele pe câmpul de luptă fiind unanim recunoscută ca cel mai de preț soldat al armatei și supranumită the "Angel of Verdun" (unde folosindu-se de sabia ei de un metru jumate făcuse sushi din niște mulți extratereștri);
* ea l-a învățat pe fraier cum să se lupte în sutele de zile care se tot repetau, basically training him to be the alien killing machine that he becomes by the end of the movie;
* probabil consuma 5 ca el la micul dejun și cu al 6-lea se scobea în dinți.
- No heavy gun machinery? Aveau și oamenii niște navete, pe care se pare că le foloseau doar pe post de maxi-taxi pentru soldați. Unde sunt tancurile? Unde e artileria grea? Unde sunt mașinăriile infernale care să arunce rachete si bazooci și pac-pac-uri explozive care să măcelărească dintr-un suflu sute de inamici? Cred că s-au gândit consilierii de război și-au concluzionat că armurile lu' pește prăjit sunt suficiente.
4. Înţeleg că filmul e bazat pe o carte, pardon graphic novel, dar tot mi se pare un mash-up vizual şi conceptual. Pe tot parcursul filmului am avut un sentiment acut de deja-vu şi-o constantă durere de cap. The Mimics (extratereştrii ventilatoare-caracatiţă) cu a lor gândire și simțire colectivă și spirit de invadator seamănă cam prea tare cu The Formics, the invading hive minded bug looking alien race from Ender's Game și parcă evocă, așa un pic mai mult, și santinelele care vânează supraviețuitorii în The Matrix. Ideea de armură/ exoschelet pe care îl poartă soldații e la mare modă: de la anime-uri (Apple Seed) până la filme ca G.I. Joe, Spider Man, Elysium sau dusă la un alt nivel în Iron Man ori Pacific Rim. Dar măcar în toate filmele astea enumerate mai sus rahaturile astea de armuri nu rămân fără baterie fix când ți-e lumea mai dragă. Și dacă tot am pomenit mai sus de senzații repetitive bag și Deja Vu (ăla cu Denzel Washington) în oală ca să fie ghiveciul complet.
All in all pentru mine filmul ăsta e echivalentul sci-fi al unui chick flick la care te uiți ca să te deconectezi vreo 2 ore de la realitatea cotidiană. I would not recommend searching for a deeper meaning within the movie, because as far as I am concerned it does not have one... but then again, I am no movie critic. Dar poate-mi scapă mie ceva și el, de fapt, raspunde la toate întrebările importante ale vieții. Go see it and decide for yourselves.
