prea mult timp

am petrecut prea mult timp cu ochii ridicați spre cer.
l-am căutat din priviri pe Dumnezeu
spre a-i cere din nou să facă ce n-am putut noi,
să reușească unde noi am eșuat...
sau nu am încercat deloc, de frică.

am privit spre cer atâta timp.
gâtul ne-a amorțit.
trupul, cu totul, s-a contorsionat -
cadavre în rigor mortis.

am petrecut prea mult timp cerșind postural
încât nu mai știm cum e să fim altceva,
să fim un spate drept,
să fim priviri mândre
ridicate cu speranță, nu cu rugă.

perpetuum mobile

gândul se răsucește, se deformează
ca umbrele aruncate prin perdea
de faruri în fracțiuni de secundă.

nu-mi place visul ăsta
și de-aia mă trezesc...
sau poate...
doar am alunecat mai rău,
mai jos,
înspre conul de umbră al sufletului
unde am închis toate aripile rupte,
toate proptelele improvizate
din luciri prinse în colțul ochiului.

de data asta chiar am țipat.
simt arsura care-mi face gâtul să pulseze,
simt mușchii încordați ca un bici înaintea boom-ului sonic,
pumnii strânși atât de tare
că unghiile țâșnesc printre metacarpiene
ca săgețile prin carnea vânatului.

de data asta chiar am țipat...
iar și iar și iar
trezirea din coșmar e un perpetuum mobile.

Paranoia

şi până la urmă nu suntem toţi nebuni?

loviţi de paranoia ca de un virus nou
întindem degetele acuzatoare
către străini, către părinţi,
către trupul gol cu care impărţim aşternutul.

vina este a tuturor şi a nimănui;
conurile de umbră ascund ochi
pe care îi simţi fixându-te
de parcă ţi-ar putea citi gandurile,
simplu şi natural aşa cum răsfoieşti o carte la librărie.

şi până la urmă...