"we mortals are but shadows and dust"

for we are filled with butterflies
and this life doesn't come back twice
no second thoughts should cloud our mind
we'll have it all,
we'll kiss and fight,
we'll swear, we'll smile, we'll run and hide
but we will never be denied.
this life is ours for the taking
and if you think that I'm mistaking
then run along inside your box
just close it tight and turn the lock.
leave us be to feel, to dance,
to dream of colors and romance,
to make mistakes, to fear, to cry,
to learn to love and say goodbye,
to question everything and try
to do it all in this short life
for we are made of butterflies...

every once in a while

lately I found that my patience wears thin
and ever so often the monster within
wants to crawl out hissing and scratching
and try as I like I can't always stop it.
it's self preservation more than anything else
because keeping it hidden takes up immense
force and power of will
so I thought to myself: why not let it escape and take part in the kill?
why not savor the moment and blow off some steam,
why deny it when I could join in the scream?
so every once in a while when it gets way too much
when the whining won't stop
just before that last drop hits the brink of the glass
I open the cage and give it free pass.
so it starts...
snarling and growling and stalking the prey
reaching to grab, swiftly pulling away
mastering the timeless game there's to play:
hide and seek, cat and mouse, always catching the strey
never missing a queue or skipping a beat
lounging teeth first at the neck of the weak.

I heard that

I heard you the first time you petulant prick
but chose to ignore you and the sheer load of bullshit
escaping your mouth.
you're talking the talk but the walking falls short
and to lead by example means to put in the work,
the sweat and the time and above all
to forget about "mine" and start thinking "all",
"ours" or simply "the team".
to give you a hint: they're the ones solving stuff
while you're living the dream.
so spare me the drama and the fountain of crap,
spare me the sob story that's about to be spat
with the same mean mean world
and the poor puddy cat
who should have and could have everything in it's grasp
but waited for it to magically fall on it's lap.

towards the slaughterhouse

look! see?
a sea of cows
walking in sync towards the slaughterhouse.
dreaming green pastures and poppies bright red
they're all wanting something but that's not what they'll get.
they're all looking at it but not processing yet
and that temporary blindness will cost them their heads.
because dreaming and wanting are powerful tools
only when not in the hands of the fools.
that's when they blind and they twist
and they shatter good sense
turning friends into foes
starting tense conversations that don't always end well
changing moods, calling blackness that will never dispel.
it's a spell or a curse or a mixture of both
but the warning remains
like a dent on a thought.

so dream 'cause we need dreamers to reinvent life,
to make it more daring
but don't throw caution aside:
getting yourself way in over your head
might cause you, quite fast, to lose it instead...

It's not goodbye, just... farewell

I bid you warm farewell my very fucked up friend
we'll meet again in hell or better yet: not ever.
'cause hell implies forever
and that's a strong commitment I don't intend to take
for your and my own sake.

Farewell to all you friends
that just don't comprehend and ever fail to see
that I don't have the time, much less the energy
to always bathe in drama as fun as it may be.
Might work for firsts and seconds
but when the hundredth time comes and you say this
"my life, my choice, just mine, just me, just take it as it is"
try and consider this:
It might not work.
It might just be the mood, perhaps the outside wheather,
the ever so annoying tick tock of the clock
or might just be the fact that every time you say it
it's an excuse to act,
to say whatever and never owning up.

I don't intend to preach 'bout life and all that's fair
but I can see this
slowly and surely getting there 
so I'll conclude as such:
"we are all past the age of playing truth or dare
or using poor excuses like - in love and war all's fair".

spiral

useless...
arms and legs bound by living chains
that tighten and burn
the more I try to get out of them.
it's like someone filled me with concrete
and tossed me in the river
I can feel life furiously passing me by
nudging me in the shoulder to come along
as I slowly make my way to the bottom
and I neither join her nor stop completely
that would have been better. closure.
feeling the sand on the back of my neck,
feeling grounded, in a sense of finality
but instead, I keep falling
drifting downwards (I suppose)
I don't even have that certainty of space.
nothing to say about time...
it expanded and exploded millennia ago.
all I have is the reflection of light on the water surface
like a promise... or... more like a tease.

despre ipocrizie...

... sau cum șobolanii abandonează corabia care se scufundă.

M-am gândit la "Rats forsake a sinking ship" și mi-am dat seama că se practică, cel puțin o versiune adaptată și profund subiectivă: corabia e bine mersi, bucata ta de punte nu prea. Nu c-aș avea o problemă cu asta când oricum nu mai e la modă să mori agățat de timonă pe acorduri de vioară. Dacă nici căpitanii n-o mai fac (now, the power players are the firs to leave), ce pretenții să ai de la restul? Moralul și prințipurile sunt bune, dar nu țin de foame și cum pietrele nu par să devina comestibile...

Deci nu, n-am nimic cu plecatul, am ce am cu standardul dublu. Cum poți să-l bălăcărești pe șobolan că pleacă și pe urmă să sari în apă și să înoți frenetic spre mal? E vinovat șobolanul că a sărit primul doar pentru că pe-atunci bucata ta de punte era intactă? Nu prea. Atunci să se-aplice aceeași măsură de la cap la coadă. Să lăsăm șobolanii să abandoneze nava fără să țipăm ca niște curve virgine "Ai dracu' șobolani, ia uite-i cum fug!" în timp ce noi ne facem bagajele și le-aruncăm peste bord.

decât atât

1000 de vorbe un ban nu fac...
n-aș ști ce să-ți spun
fără să reciclez
aceleași rahaturi penibile și leșinate.
m-ar deprima să le zic,
te-ar enerva să le-asculți
și nu vreau să te jignesc
compatimindu-te.

n-am oricum nevoie de atâtea cuvinte
să-ncerc să-ți explic,
ți-s suficiente astea să mă-nțelegi.

decât atât:
"YOU IS SMART,
YOU IS KIND,
YOU IS IMPORTANT!"

Cenuşăreasa urbană

A fost odată...

Long story short, mi-am cumpărat de curând o pereche de sandale, pe care m-am gândit să le scot în public fix astăzi. Cum sunt prevăzătoare, mi-am dat seama că trebuie să le mai strâng ca să-mi stea frumos în picioare. Aşadar, luat una bucată foarfecă, împuns inuman breteluţele sandalelor, dat câte o gaură în plus, plecat de acasă mulţumită de mine. Am ajuns la farmacie, mi-am luat plasturi şi m-am mai felicitat o dată în gând pentru spiritul meu prevazător. Eram deja destul de sigură că o să fie o zi frumoasă. Ce se poate întâmpla... nu?

Ete că se poate. În toată deșteptăciunea mea, nu mi-am dat seama că sandala dreaptă, fiind mai des probată în magazin, trebuia stransă mai mult. Așadar, după plecarea triumfală din farmacie, 30 de metri mai încolo și câte o ridicare de bretea la trei pași, mi-am dat seama că sunt mai mult încălțată cu o sandală și-un papuc decât cu două sandale. Și cum „prostul nu e prost destul până nu e și fudul”, m-am gândit că ar fi o idee bună să mă opresc și să mai produc o gaură în breteaua sandalei.

Stop cadru zece minute mai târziu și câțiva trecători indiferenți: o dementă în rochiță cu buline așezată pe niște scări între un bar și-un teren viran, foarte aproape de o cădere nervoasă, abuzând o sandală. Superb zic. Norocul meu a fost, cred, că m-am îmbrăcat în rochiță și poate arătam fragilă și neajutorată cum mă opinteam eu în sandală cu un capăt de sârmă gasit pe jos. I s-a făcut unui băiat milă de mine și s-a oprit să mă ajute. După aia, măcar eram doi tâmpiți care pasau o sandală de la unul la altul înjurând (în engleză, că parcă nu sună atât de rău un „fuck” sau un „shit”). După încă vreo zece minute și răscolit de rucsace și buzunare, Mihai de la Ericsson a găsit obiectul ce avea să ne scoată din impas: un cui ruginit. Bine că mă oprisem lângă un teren viran, că dacă aș fi fost pe orice alta stradă impecabil de curată, n-aveam șanse să dăm peste așa ceva. Mda, și uite-așa ziua a fost salvată de Mihai de la Ericsson cu ajutorul unui cui ruginit.

Am mulțumit frumos, mi-am luat sandala buclucașă și-am plecat spre metrou cu stropul de demnitate rămas.

Concluzia poveștii: mai sunt unii oameni care se opresc să ajute un necunoscut. :)

joc 2

ca să umplem goluri
construim scări
de la unul la celălalt,
de la mine spre tine,
de la zero la infinit,
între soare si ploaie,
între lumină și umbră,
între nadir și zenit.

joc 1

o viață-n doi e un spectacol,
un joc de rol cu mult umor.
schimbăm actor după actor
în încercarea disperată
de-a potoli un singur dor.
facem toți parte din decor
când, aparent nepăsător,
mai furișăm priviri timide
către actorii principali
pe sub al pălăriei bor.
în jocul ăsta de amor
toți vrem succes răsunător:
spumă, șampanie si flori
și publicul cerând encore.
cortina cade,
somn ușor...

cult ocult

îți amintești când ne clădeam castele
din vise de copii și acadele,
din turtă dulce și un praf de stele
și invitam la horă iele?

când alergam după comete-n zbor
și le-apucam râzând de un picior,
când nu știam ce-nseamnă "îmi e dor"
și timpul nu trecea amețitor?

acum ne par povești prea de demult,
pe care aș tot sta să le ascult...
vestigiile unui cult ocult.

din taxi

standing in the back of a cab
just watching the lights and trees and buildings melting,
transforming into an image of a perfect city
and I felt a sudden urge to laugh
and cry
and enjoy life.
it felt like home,
like happiness,
like I belong to this crazy city,

to this exact moment,
to this life
and it's infinite possibilities.

de noapte bună

abia atunci când vezi aievea șoapte
când noaptea îți descântă-n flori de mac,
când toți îți par a fi mult prea departe
eu inventez povești ca să te-mpac,
ca să te-adorm, chiar dacă vise nu-s
căci le-a furat pe toate luna în delir,
ca să te-nvăț să zbori mai sus:
un zmeu în vânt ce s-a desprins de fir.

comete

cum ar fi să ne întâlnim la un moment dat
după ani lumină călătoriți aiurea prin univers
în compania altor comete
și să descoperim că nu s-a schimbat nimic?
că lumea e un carusel
care oricât de mult te învârte
gravitează, de fapt, în jurul acelorași oameni
și te aduce mereu înapoi.
că anii nu sunt decât un semn de carte:
îi dai la o parte și continui să citești printre rânduri
descoperind aceleași suflete.

cum ar fi sa ne întâlnim la un moment dat?
ar fi atemporal,
ar fi exact ca acum:
ne-am zâmbi, am cumpăra câte o cafea
și-am sta la povești. 

......

poate dacă întorc privirea,
dacă închid ochii  si-ncerc să zâmbesc
am să reuşesc să mă mint.
doar puţin...
cât să mă păcălesc,
cât să mă gândesc la fluturi
aripi
zbor

cât să mă prefac
că mizeria sufletească nu există,
că nu am ochii în lacrimi,
e doar...
doar mi s-au aburit ochelarii
sau poate e ceaţă afară
ori am ramas fără vopsea colorată
pentru fărâmele de suflet
şi-n loc de vitralii am doar un geam prafuit
prin care mă uit la lume