cult ocult

îți amintești când ne clădeam castele
din vise de copii și acadele,
din turtă dulce și un praf de stele
și invitam la horă iele?

când alergam după comete-n zbor
și le-apucam râzând de un picior,
când nu știam ce-nseamnă "îmi e dor"
și timpul nu trecea amețitor?

acum ne par povești prea de demult,
pe care aș tot sta să le ascult...
vestigiile unui cult ocult.

din taxi

standing in the back of a cab
just watching the lights and trees and buildings melting,
transforming into an image of a perfect city
and I felt a sudden urge to laugh
and cry
and enjoy life.
it felt like home,
like happiness,
like I belong to this crazy city,

to this exact moment,
to this life
and it's infinite possibilities.

de noapte bună

abia atunci când vezi aievea șoapte
când noaptea îți descântă-n flori de mac,
când toți îți par a fi mult prea departe
eu inventez povești ca să te-mpac,
ca să te-adorm, chiar dacă vise nu-s
căci le-a furat pe toate luna în delir,
ca să te-nvăț să zbori mai sus:
un zmeu în vânt ce s-a desprins de fir.

comete

cum ar fi să ne întâlnim la un moment dat
după ani lumină călătoriți aiurea prin univers
în compania altor comete
și să descoperim că nu s-a schimbat nimic?
că lumea e un carusel
care oricât de mult te învârte
gravitează, de fapt, în jurul acelorași oameni
și te aduce mereu înapoi.
că anii nu sunt decât un semn de carte:
îi dai la o parte și continui să citești printre rânduri
descoperind aceleași suflete.

cum ar fi sa ne întâlnim la un moment dat?
ar fi atemporal,
ar fi exact ca acum:
ne-am zâmbi, am cumpăra câte o cafea
și-am sta la povești. 

......

poate dacă întorc privirea,
dacă închid ochii  si-ncerc să zâmbesc
am să reuşesc să mă mint.
doar puţin...
cât să mă păcălesc,
cât să mă gândesc la fluturi
aripi
zbor

cât să mă prefac
că mizeria sufletească nu există,
că nu am ochii în lacrimi,
e doar...
doar mi s-au aburit ochelarii
sau poate e ceaţă afară
ori am ramas fără vopsea colorată
pentru fărâmele de suflet
şi-n loc de vitralii am doar un geam prafuit
prin care mă uit la lume

prea mult timp

am petrecut prea mult timp cu ochii ridicați spre cer.
l-am căutat din priviri pe Dumnezeu
spre a-i cere din nou să facă ce n-am putut noi,
să reușească unde noi am eșuat...
sau nu am încercat deloc, de frică.

am privit spre cer atâta timp.
gâtul ne-a amorțit.
trupul, cu totul, s-a contorsionat -
cadavre în rigor mortis.

am petrecut prea mult timp cerșind postural
încât nu mai știm cum e să fim altceva,
să fim un spate drept,
să fim priviri mândre
ridicate cu speranță, nu cu rugă.

perpetuum mobile

gândul se răsucește, se deformează
ca umbrele aruncate prin perdea
de faruri în fracțiuni de secundă.

nu-mi place visul ăsta
și de-aia mă trezesc...
sau poate...
doar am alunecat mai rău,
mai jos,
înspre conul de umbră al sufletului
unde am închis toate aripile rupte,
toate proptelele improvizate
din luciri prinse în colțul ochiului.

de data asta chiar am țipat.
simt arsura care-mi face gâtul să pulseze,
simt mușchii încordați ca un bici înaintea boom-ului sonic,
pumnii strânși atât de tare
că unghiile țâșnesc printre metacarpiene
ca săgețile prin carnea vânatului.

de data asta chiar am țipat...
iar și iar și iar
trezirea din coșmar e un perpetuum mobile.

Paranoia

şi până la urmă nu suntem toţi nebuni?

loviţi de paranoia ca de un virus nou
întindem degetele acuzatoare
către străini, către părinţi,
către trupul gol cu care impărţim aşternutul.

vina este a tuturor şi a nimănui;
conurile de umbră ascund ochi
pe care îi simţi fixându-te
de parcă ţi-ar putea citi gandurile,
simplu şi natural aşa cum răsfoieşti o carte la librărie.

şi până la urmă...