May 20, 2010

moft

Spune-mi ceva, orice, şi scoate-mă din starea asta şi din pielea mea şi din oraşul ăsta îmbâcsit... Mai bine cântă-mi... Nu. Stai. Ştiu: desenează-mi o mare numai a mea. Şi pe plajă două pietre şi câteva scoici rătăcite. Şi dac-ai putea să-mi desenezi şi o covrigărie, aia de pe colţ cu covrigii calzi şi buni. Mă mai gândesc... Un nuc? Poţi să desenezi un nuc pe plajă? Ce mai contează, desenează-l şi gata! Aşa vreau eu! Desenul e al meu şi pot avea în el de toate. Tot ce-am cunoscut şi mi-i drag, toate lucrurile pe care le-aş vrea doar pentru mine şi câte şi mai câte. Şi nimeni n-are voie să zică nici "pâs". Dar şi mai bine, dă-mi foaia. Mă descur şi singură. 

Deci cum spuneam: marea, pietre, scoici, covrigăria (n-ai şti oricum s-o desenezi aşa cum e la  mine-n suflet), nucul... Unul singur, înalt şi bogat în ramuri, cu frunze verzi ca ochii de femeie-otravă. El să mă păzească şi să-mi sufle visele printre frunzele lui. Îmi place... Oameni...? Nu vreau! Doar o icoană cu ochi albaştri să-mi surâdă din soare. Să-mi fie soare şi cer şi câteodată, când e tristă, să-mi plângă. Numai mie... 

May 19, 2010

mda...

explică-mi şi mie

cum anume e asta

viaţa...?

 

târâitul larvar între două non culori:

de la negru la îngrozitor,

de la gri

la „dă-o dracu’ de treabă”,

de la alb

la „ia-ţi adio de la poarta raiului”.

                

doar pentru azi

poveştile au greşit

şi „până la adânci bătrâneţi”

are exact valoare unui fir de praf în deşert,

adică zero –

o non culoare în sistemul de valori

May 14, 2010

ganduri de ploaie

Plouă frumos şi curat. Cerul pare un copil cu genunchii juliţi, cu lacrimi mari şiroind pe obraji. Miroase a iarbă, a verde crud şi a viaţă numai bună de trăit din plin. 

„Ploaia care va cădea

Păcatele toate mi le va spăla...”

Aşa şi este. În ploi ca asta mă simt curată. De parcă am luat naşterea de la capăt, de parcă sunt din nou pe drumul bun şi fulgerele îmi luminează mersul. Ploile sunt ca oamenii... Ploaia din seara asta e un om drept şi puternic. Nu se abate, nu se-ndoieşte şi nu îngenunchează.

Mai sunt şi altfel de ploi. Ca şi oamenii sunt vesele, triste, şovăitoare sau atât de scurte încât sunt practic inexistente. Ca şi oamenii lasă în urmă durere, distrugeri, dezastre sau soare, cer senin şi zâmbete.

Cele mai pure sunt ploile calde de vară. Ele sunt copiii. Sunt neaşteptate şi reci ca o supărare repede uitată. Sau sunt pline de soare şi de curcubee. Sunt zâmbete instant abia captate pe peliculă, scurte momente cât o zbatere din gene.

Cele mai sincere sunt ploile cu fulgere. Explozia de lumină ce-mparte cerul în două ca pe un măr egal împărţit între fraţi, expune totul. Nu lasă loc de colţuri şi unghere întunecate. Pentru o clipă, cerul stă în faţa noastră întreg, ca o femeie goală mângâiată de ochii iubitului ei.

Şi totuşi, cele mai frumoase sunt ploile ce te îmbată cu totul, cele care îţi ameţesc toate simţurile şi te transpun într-o altă lume. Acestea sunt ploile – femei. Te plimbă o vreme prin lumea lor, te fac să-ţi pierzi capul şi-apoi te lasă privind în gol dorindu-ţi mai mult...

May 13, 2010

şi totuşi

acelaşi zgomot de fundal acelaşi ceas care-şi plânge secundele monoton aceeaşi stare alt eu.

tu eşti acelaşi sau poate altul... mereu al meu. văd prin tine şi totuşi sunt camere în care nu pot intra, sunt uşi pe care le ţii încuiate prin ale căror vitralii pot ghici mişcări. şi pentru asta te iubesc. pentru că nu-mi dai totul dintr-o dată şi totuşi nu-mi ascunzi nimic.

May 11, 2010

pândă

musteşte în mine o foame teribilă de răzbunare,
o poftă sadică de a schingiui suflete.
să ard vise pe altare închinate zeilor păgâni
inhalându-le neîmplinirea şi moartea prematură.

urletul de fiară turbată
se adună în unde de şoc
în gâtul cu vene umflate aproape de pleznire
şi gâlgâie acolo aşteptând furtuna...


m-abţin şi mă aşez din nou la pândă
şi-aştept parşivă alunecarea conştiinţei în prăpastie,
aştept pasul greşit, eroarea de calcul,
saltul pe care să-l frâng la jumătate
o dată cu şira spinării.