April 4, 2010

pentru suflet

ştiu că nu am mai postat nimic de mult. dar na... paştele, sărbătorile, familia. şi aici vroiam să ajung de fapt. cât de preţioase sunt momentele pe care le petreci cu familia, prietenii, sau oamenii care ţi-s tare, tare dragi şi care te iubesc la rândul lor. încă nu ştim să apreciem picăturile astea de clipe la adevărata lor valoare, încă nu ştim să ne bucurăm de cristalele de timp pe care avem norocul să le petrecem în braţele celor dragi, încă nu ştim să ascultăm tăcerea şi să nu o stricăm cu vorbe mari şi goale sau cu păreri personale inutile. 

astăzi a început bine cu soare afară şi în suflet, cu oameni calzi şi zâmbete, cu promisiunea unei sărbători. şi dacă stau să ma gândesc bine, aşa a şi fost. asta dacă aleg să păstrez în minte doar lucrurile bune, doar sclipiri de suflet. dar oricât am încerca, întotdeauna dăm peste un gică-contra, peste un ""party pooper" vorba americanului, sau pur şi simplu peste un om neîmplinit, un meschin cu pretenţii de dumnezeu. poate sunt vorbe prea dure căci sunt încă sub influenţa momentului, sunt încă sub norul care mi-a acoperit ziua însorită. încă mă simt tristă pentru că într-o zi dorită sfântă şi de sărbătoare, fapt recunoscut chiar de individul în cauză, a reuşit prin simpla sa prezenţă şi prostii debitate să ştirbească un pic din liniştea pe care am adunat-o picătură cu picătură de la sufletele mele dragi.

epilog

în ziua cu pricina despre care vorbesc mai sus, mi-am reconfirmat proasta părere pe care o am despre dobitoci îngâmfaţi. probabil ştiţi deja despre ce vorbesc. genul ăla de indivizi care au senzaţia că lumea se învârte în jurul lor, că viaţa aşa cum o ştim s-ar duce dracului dacă ei ar înceta să mai aibă o părere despre cutare lucru, genul ăla de indivizi obtuzi care nu pot concepe adevărul şi relevanţa unei idei decât dacă le aparţine, genul ăla de tip care îţi taie vorba pentru că tu oricum nu ai nimic important de spus sau pur şi simplu pentru că definiţia unui dialog, în mintea lui îngustă, e când el vorbeşte şi tu asculţi, genul ăla de "mult zgomot pentru nimic" care vorbeşte pentru că îi place sunetul propriei voci. şi mă opresc aici, fiindcă nu vreau să transform blogul ăsta într-un elogiu adus rasei imbecililor cu jumătate de creier. 

ca să termin într-o notă optimistă, în seara aia am fost la karaoke unde am urlat cât m-au ţinut plămânii. asta e un fel de exorcizare pentru mine, un mod de a mă curăţa de murdăria şi prostia lumii în care trăim. şi a fost tare, tare bine.